"Visuri şi ţinte"

Poate că este cea mai teribilă întrebare din toate, fiindcă ne forţează la o sinceritate atroce, la săpături după un răspuns deloc la îndemână, şi ce ne facem dacă nicicum nu găsim unul? Nu putem inventa. Nu există visuri, nu există ţinte, nu în sensul acela de punct înainte pe o hartă imaginară. Există pas mic şi pas mic, pe acelaşi drum cu grijă ţinut. Drumul e greu şi e firesc, în unele zile pricepi uluit că ai ajuns într-un loc unde poate-ai fi vrut să ajungi, dar nici n-ai îndrăznit să doreşti, au fost pas de pitic lângă alt pas de pitic şi atât. Îmi doresc linişte, visez la liniştea aceea din timpul scrierii primelor poveşti, primului volum, de acum zece, doisprezece ani, când nu exista junglă, nu exista vorbărie, eram eu în camera mea, o bibliotecă, un monitor, un brad la fereastră, la capătul lumii. Ce s-a schimbat? În momentul în care ştii că există jungla, vorbăria, auzi foşgăiala toată şi când stai cu palmele apăsate pe urechi. Izolarea se accentuează. Îmi doresc linişte, o întoarcere în acel punct zero senin şi curat, şi pentru asta mă lupt în fiecare zi, fiindcă acum liniştea nu mai este posibilă decât prin bătălii.
Îmi doresc şi seninătatea din timpul primei cărţi traduse, când tot aşa nu ştiam jungla, nu ştiam urletele, şi era pură plăcere, şi lipsă de grabă, şi un dicţionar mare şi rupt proptit pe un scăunel cu sertar. Inocenţa.
Visez să pot termina pasul mic pentru care am ridicat talpa de pe pământ astăzi, acum. Atât şi nimic mai departe.


- O anchetă în Prăvălia culturală -