Bătrânii Bucureştiului

În magazinul de lângă Conservator, o bătrână mă roagă să îi dau de pe raftul de sus o sticlă de ulei. Ea nu ajunge. Din aceasta? Da, din aceea. Verde, măsline, ceva extravirgin bla-bla. De obicei, bătrânele mă întreabă cât costă una, alta. De data asta, nu - vrea doar sticla, musai aceea. Dar, ştiţi, costă 58 de lei, îi spun cu jumătate de gură. Da, da, ştie, iar asta nu contează câtuşi de puţin.

În acelaşi magazin, la casă, chiar când să plătesc, un bătrân vine cât poate el de fuguţa şi îi înapoiază casieriţei o mică datorie. Nu are mărunt. Îi dă 50 de lei, îi mulţumeşte din suflet. Casieriţa nu are restul, adică 30 de lei. Nu-i nimic, nu-i nimic, îi spune vesel bătrânul. Mi-i daţi data viitoare. Dă să plece. Nu înainte să îşi ceară scuze de la mine, că m-a ţinut pe loc. Mă atinge pe braţ prietenos. Atunci întorc capul, să văd şi eu mai bine omul căruia nu-i trebuie restul la 50 de lei. Este el, torţionarul.

Ies într-o plimbare de seară, după lăsarea întunericului, doar cu cheia în buzunar. În faţa restaurantului La Mama din spatele Ateneului, o bătrână cu păr alb ca neaua îmi cere în şoaptă cinci lei. Cinci lei, doar cinci lei, vă rog mult de tot. Părul îi pare pus proaspăt pe bigudiuri, în urechi are cercei din ciorchini de perle, hainele trădează o eleganţă de demult, un statut de demult. Nu am, mă opresc şi îi zic, chiar nu am nici un leu. Începe să-mi spună despre ea: Am ştiut să vorbesc şi să scriu în cinci limbi; încă mai ştiu - dar la ce-mi foloseşte?