Birdwatching de la fereastră

Ziua începe cu un ţipăt. L-am mai auzit. Iar duminica Floriilor devine o sărbătoare. Urmăresc, urmăresc păsările toată ziua, dintre pagini şi rânduri.
Cel mai mult m-am temut, la mutare, că nu voi mai avea niciodată o fereastră ca la Sibiu. Cu brad, cu cuib unde văd cum cresc guguştiucii, cu familia de bufniţe învăţându-şi plozii cu moacele pufoase să zboare, privindu-mă cu capete rotitoare cum găteam cu fereastra deschisă, şi cu muşuroaiele de sub geam, şi cu ciupercile crescute în curcubee de ploaie. Dar fereastra nu depinde de loc, depinde de ochi. Ce de minuni mai descopăr, şi câtă bucurie e-n toate.
Ţipătul. Acasă, la Sibiu, un astfel de ţipăt se auzea noaptea. Un prădător, un fâlfâit scurt, o zbatere, ştiai că afară se moare, afară se supravieţuieşte, afară e viaţă - şi încă o zi se iţeşte din darnica pălărie şi pentru tine.
M-am uitat la porumbeii zburând din turla bisericii. Am ascultat mierloiul triluind zi de zi din acelaşi punct de pe sârmă, ca o notă fixată pe portativ, dorindu-i să-şi găsească pereche, am văzut burta albă a pescăruşului planând la un braţ de fereastra mea de aici, când stăteam tolănită pe canapea. Iar astăzi, în stolul de porumbei, iarăşi acea siluetă un pic diferită, un pic alungită, un planor printre avioane: un uliu păsărar!
L-am urmărit la şapte dimineaţa, la opt mă bucuram că încă-i aici, la nouă îl vânam cu aparatul foto şi cu binoclul, la zece mă întrebam dacă o să-mi bată ceva agenţi sub acoperire la uşă, crezând că spionez vip-uri neinteresante din hotelul de vizavi, la douăsprezece, când m-am întors de la alergare, uliul era tot aici, la unu, când m-am întors din plimbare, tot aici. Cred că atunci am constatat că sunt doi, o pereche. Iar după-amiaza iarăşi i-am urmărit, mutându-se de pe antena tv (ca ruptă din cartea pe care-o traduc, unde o mierlă stă pe "clama", pe "agrafa de hârtie" a unui televizor, exact o asemenea antenă străveche!), pe balustradele înalte ale apartamentului de lux cu pereţii de sticlă de la ultimul etaj al hotelului, pe vreun parapet, pe roza vânturilor.
Pentru mine asta e fericirea: să mă uit la un uliu cum stă neclintit vreme îndelungată, cu acea postură de-acum inconfundabilă - verticală, cu capul între umeri, privind în jos, gata mereu de atac, apoi planând brusc, terifiant, fascinant, în orice direcţie pofteşte, o săgeată, şuierând, ţipând, atacând porumbei care se fac nevăzuţi ca prin farmec sau chiar vreo pereche de ciori grive care-a rămas de pază la cuib şi-l tot sâcâie pe micul, agilul prădător... Şi totul în centrul celui mai hulit oraş, între blocuri, în curtea dintre un hotel, un bloc şi o biserică, în timp ce migăleşti la o carte.
Prieteni, prieteni.

Spre deosebire de amestecul uman de pe străzi - bătrânii aceia: prădători şi prădaţi de propriile vieţi - apariţia acestor păsări sălbatice are darul de a te linişti, de a-ţi spune că totul e-n regulă, totul e încă normal, că se trăieşte, că se întâmplă, că se zboară.

(Foto: VDN)