C. Glicinele înfloresc pentru a doua oară sus, lângă grotă, în punctul de unde încep să alerg. Alergările - cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ultimul an. Mă tot gândesc să scriu despre asta, dar nu pot - cum şi de ce, cui?
Despre aleea care ţi se deschide verde în faţă, aleea unde tu singur, tu singur alergi dimineaţa sub bolta haşurată de ramuri, cu muzica în minte, cu asfaltul sub tălpi. Chinul primilor cinci sute de metri, când nimic nu te-ascultă. Braţele se mişcă anapoda, picioarele par aflate sub comanda unui duşman, muzica din urechi pare mereu în contratimp cu cea a minţii tale care ar trebui să coordoneze corpul. Apoi, dintr-o dată, undeva spre finalul primului kilometru, se instalează ritmul, liniştea, plăcerea. Al doilea kilometru este cel mai plăcut - partea de jos a corpului îşi face treaba aproape fără tine, picioarele îşi văd de ritmul lor fără să te mai întrebe de vorbă, nu le mai simţi, mintea îţi poate în sfârşit rătăci. Partea de sus a corpului pare că pluteşte, inima palpită purtată de nişte picioare imateriale pe care n-ai decât să le ignori, se descurcă singure, nu te gândi la ele, nu te gândi. Cel mai plăcut este în curbă, după rond, când intri strâns din nou pe alee, pe sub bolta copacilor, ferindu-te de lumină, când se deschide drum nou înainte şi totul merge ca uns, fredonezi, plesneşti elastic asfaltul, te mângâi cu aerul verde al dimineţii, cu parcul întreg, încă neluat în stăpânire de alţii. Al treilea kilometru e diferit, e alergarea în stare de oboseală despre care se spune că-i bună, iar totul acum îţi reaminteşte de scris şi de tradus, trebuie să fii atent, foarte atent cum îţi dozezi energia, dacă vrei să poţi ajunge la capăt; trebuie să o laşi uneori mai încet, trebuie să tragi aer mai conştiincios, să te uiţi înainte fără să te gândeşti la înainte. Să îţi munceşti tot corpul obosit, un pic şi încă un pic, iar la final dacă se poate să depăşeşti puţin linia.
Alerg de două ori pe săptămână câte trei kilometri. Este ritmul impus din primăvara asta. La încheierea sezonului trecut, prin noiembrie, alergam patru, însă destul de greu. Acum, după cele cincisprezece alergări din acest an, sunt aici şi mă simt bine aşa deocamdată. Am schimbat parcul, îmi place mult mai mult aici, printre copacii deşi de pe o parte şi alta a aleilor late - acum se scutură teii, au fost castanii roşii, glicinele căţărate peste tot şi puful plopilor venit cine ştie de unde - şi-s păsări multe care, ciudat, nu se sperie la ora aceea, când lumea-i a lor. Într-o zi am fost cât pe ce să ating din mers cu degetele o pitulice care cerceta strâns scoarţa unui copac.
Am început să alerg acum un an, la Sibiu - pe atunci nu puteam să alerg nici cinci sute de metri fără pauză. Alternam alergatul cu mersul. Primul kilometru şnur a fost un eveniment. Începutul e infernal. "Împrieteneşte-te cu durerea, ea îţi va fi amantă de-acum" - asta am reţinut de pe multele site-uri cu articole şi sfaturi pentru alergători. Au fost dureri. Au trecut. Dar apoi, când înveţi să alergi cât ţi se potriveşte, când cunoşti plutirea aceea de la mijloc şi satisfacţia de după, e deliciu. Iar cea care mulţumeşte cel mai mult este mintea, biet hamster care a tot alergat până la epuizare fără corp. I-am cumpărat o pereche de adidaşi buni şi i-am oferit atâta lucru.
Bonus, o pereche de ciuperci zărite ieri pe trunchiul tăiat al unui castan, lângă apă. Eu voiam de fapt să înşir scene din parc surprinse în timpul alergării, fiecare din ele numai bună de o poveste. Data viitoare.
9 comentarii:
Ciupercuțe albe și-ncălțate!!!
Şi-ar mai fi. Ţipătul păunilor, auzindu-se devreme, mult înainte de intrarea în parc. Poate al celor albi după culoare. Buldogul englez sforăind teribil când trage în lesă. Bătrânul de pe bancă, făcând integrame şi privind peste o burtă imensă. Alergătoarea care vine cu un pahar de unică folosinţă plin cu apă spre căţeluşul urâţel, în timp ce stăpânei tolănite pe bancă nu-i pasă că-i moare animalul de sete. Copilul forţat să stea şi să râdă pe-o păturică, fiindcă părinţii au plătit un fotograf profesionist să-l pozeze fericit, rumen, vesel, dar el plânge cu sughiţuri, îngrozit, terorizat de indicaţii. Frunzele lipite de asfaltul umed într-o dimineaţă de iunie care se preface că-i toamnă, toamnă, e toamnă, Hermann. Şi depresia unui mic scriitor rămas fără carte, alergând, alergând, nu spre ceva, ci de ceva, ajungă-mă liniştea şi pe mine din urmă cumva.
Si eu alerg de vreo 6-7 ani, si a ajuns sa-mi placa atit ca tb sa fac eforturi sa nu le recomand tuturor alergatul ca remediu ptr chestiile cele mai diverse, de la job enervant la depresie si ipohondrie. Am inceput cu 2-3 km si toamna trecuta am alergat maratonul de la Bxl. Si recunosc ca mi s-a tras partial de la cartea lui Murakami, in fine vroiam sa zic ca inteleg. Noi alergam aici
http://en.m.wikipedia.org/wiki/Bois_de_la_Cambre
O, minunat, şi eu care credeam că scriu degeaba. Aşa e, şi mie îmi vine să recomand oricui alergatul, ajută enorm. În cazul meu, singurul regret e că nu m-am apucat mai devreme; s-ar putea să fie târziu pentru mari giumbuşlucuri, dar nu e târziu pentru cât pot deocamdată... E singurul sport care mi se potriveşte - eşti singur, te poţi gândi la ale tale, nu costă, nu mergi la săli, nu ai echipă, nu ai concurenţă, eşti tu cu tine şi cu muzica, punct.
Aş vrea să ştiu: cum a fost la maraton? Cum merg antrenamentele? Cât de des alergaţi şi cât de mult?
Eu aveam în plan să ating 5 km vara asta, însă am avut destule probleme de sănătate şi am decis să nu mai tind spre mai mult, să nu forţez, singura ţintă fiind constanţa, să alerg mereu, să nu mă las, şi măcar să mă ţin sistematic de cei trei kilometri ai mei. Şi când o să mă simt bine o să tind spre patru. Dar nu-mi mai fac un scop din mai mult.
Da, cartea lui Murakami am recitit-o şi eu şi ajută enorm, e o comoară.
Alergați, bre, alergați, cine știe unde ajungeți!
tot de-aia imi place si mie, e cel mai nepretentios sport, si devii fericit din nimic, alergat in ploaie pe sub copaci;
eu am inceput cu 2 iesiri pe saptamina, apoi am ajuns la 4 cind ma pregateam ptr maraton; am terminat cu bine maratonul, si n-am mers deloc; mi-a placut, dar cred ca o sa ma multumesc de-acum cu semi-maratoanele. Si sotia mea alearga, dupa ce ani intregi a alergat max 3 km, acum a trecut pe neasteptate la 10.
ai dreptate sa nu fortezi; si n-am nimic cu amantii durerii, dar e bine sa fii atenta la dureri, sint semnale; de exemplu, daca te dor genunchii, gleznele, incearca sa alergi o parte din traseu pe suprafete moi si ia-ti adidasi de sport cu amortizare;
eu am invatat mult dintr-o carte de genul alergarea ptr tonti;
si daca-mi permiti inca un sfat :)
nu uita sa faci intinderi inainte/dupa, eu aveam obiceiul sa mai sar peste si dup-aia a tb sa fac cunostinta cu ortopezi: cam asta ar fi
Exact, durerile au fost sub genunchi, forţasem prea mult de la început, nu mai puteam să cobor scări, am tot citit atunci ce şi cum, mi-am luat adidaşi cu pernă de aer, nişte Nike de care-s foarte mulţumită şi după un an. Şi am tot alergat pe poteci de pământ atunci, la început. Aici, din păcate, nu am găsit un asemenea traseu, dar au dispărut problemele, cred că sunt şi mult mai atentă cum calc, pe toată talpa, sau cel puţin am încercat, am devenit mai conştientă de asta.
Aşa e, devii fericit din nimic, e un fel de fabrică de fericire atunci când nu mai ai nici un fel de resurse. Abia mă urnesc dimineaţa, până mă îmbrac şi ies. Dar ştiu sigur că acolo o să dau de bine şi o să mă întorc energizată şi - deşi ruptă de oboseală - cu o stare de bine care va dura mult.
Oboseala fizică e cel mai bun remediu pentru oboseala psihică.
Şi eu cred că o să sar dintr-o dată peste cei trei, deocamdată îi fac conştiincioasă şi cu plăcere şi caut să nu mă mai gândesc că vreau mai mult. Mă ajută enorm, nu există canapea de psihoterapeut mai bună decât aleile mele din parc. :)
E superbă a doua fotografie. Și mă bucur foarte, foarte mult că alergi în continuare.
Între timp, ciupercuţele astea încălţate au dispărut, au apărut altele, tot două. Iar eu am alegat iarăşi patru kilometri.
Alerg, alerg, şi doresc oricărui om obosit să o facă.
Trimiteți un comentariu