Cantilena

Era o astfel de zi.

Plimbările bune, plimbările stricate de-o veche cunoştinţă care turuie, un străin declamând de-ale vieţii, prea multe, prea mult, şi vocea ta spărgând deodată golul şi izbucnind fără voie - astea-s prostii, cu copiii, cu cuplul, mă scuzaţi, dar ajunge - şi goana eliberată, în începutul de ploaie, spre o cutie poştală fără cheie, în care aşteaptă un contract, iar hârtia asta cu ştampilă şi antet având mult mai mult de-a face cu dragostea decât dragostea de care-ţi vorbea cunoştinţa, un sloi uman, un om sleit, şi apoi fuga, fuga, şi soarele într-o spărtură de câteva minute, şi apoi iarăşi ploaia, şi toate sânzienele ascunse cine ştie pe unde, şi toată levănţica din lume uscându-se în locuri ascunse, şi melcii pipăindu-şi calea spre piersici sălbatice în curtea unei biserici, şi liniştea, şi cantilena, şi apoi stângăcia din dor, vocea mea răguşită, strigătul după ceva, după cineva, tot mai departe, tot mai surd, tot mai rece, degeaba.