Astăzi aş putea fi gardul pitic pe care se sprijină un mal de pământ, urmele argintii ale melcilor, firele unice de păianjeni ţesute în răstimpul unei nopţi între băncuţă şi masă, aş putea fi scâncetul căţeluşului despărţit de căţea, dar şi urletul nebunului de azi-noapte, prelungit peste zi, "cum să-mi faci tu mie una ca asta", iar şi iar, o durere amplificată într-o minte confuză. Aici m-aş putea opri, la urletul ăsta de lup, străbătând grădini mărginite fragil de garduri cu burţile moi, o durere, un vaiet repetându-se obsesiv, familiar vulgar, de parcă toate minţile noastre chinuite ar fi căpătat deodată cuvinte şi glas, iar deasupra tuturor acea lună uriaşă, roşietică, atât de îndrăzneaţă în noaptea nopţilor ei, încât pisica se urcă pe casă şi se culcă acolo, să fie aproape, să îşi ofere spinarea bătrână spre mângâiere puternică, departe de om. Ardoarea nopţii, răcoarea camerei, liniştea de melasă din jurul strigătului nebunului, un necunoscut cunoscut.
Poftă de scris, ardoarea, nici o poveste.
4 comentarii:
Știu de ce citești Ada sau ardoare!
Trebuie, oare, să existe motive? Ca să înhaţi o carte anume şi să fugi în lume cu ea, să o legeni în poală în trenuri, să o mângâi pe masa de lemn din grădină, să o aduci cu tine seara în pat, să o legeni din nou în alt tren, subliniind, adnotând, comparând, remarcând, pe arşiţa zilei, pe frigul artificial al serii, până noaptea târziu, acasă din nou?
(ardoarea)
Da, sînt motive...
Eram curioasă de ce.
Trimiteți un comentariu