Nimic nu ajută scrisul mai tare decât izolarea.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât imposibilitatea de a vorbi.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât nevoia nebună de a spune tăcând.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât o experiență la limită, din care crezi că nu mai ieși viu. Să mulțumești cerului pentru tot ce-a fost rău, necruțător, imposibil de nedrept, strigător, in-va-ziv, să mulțumești bolilor, furiilor, furturilor - tot ce te-a lovit te-a adus mai aproape de tine. De acolo, din nodul tău fierbinte din gât, dacă taci suficient, o să iasă într-o bună zi o poveste, o viață. Pune-i rochie, taie-i ghearele realității, îmblânzește zgripțuroaica la tine în cameră. Dansează cu ea. Adormi cu ea alături, întoarce-o cu spatele și cuprinde-o în brațe, șoptindu-i în ureche de-a-ndoaselea: hush, little baby, dont't you cry...
E gata.
(Dar încă nu aprindem lumina.)
Nu te termina nu te termina te rog nu te termina niciodată.
4 comentarii:
Ma asteptam sa va aud rasunand strigatul de triumf melancolic, de cand v-am vazut textul din 27 iulie. Am avut senzatia ca travaliul se apropie de final, dar n-am vrut sa va readuc prematur pe pamant cu vreo remarca terestra. Ce sa spun, am tot scris azi, si acum cuvintele obosite se ascund de mine. As vrea sa va felicit si sa ma bucur pentru reusita, dar stiu ca orice nastere e si o pierdere, probabil ca dupa extatica bucurie veti fi bantuita o vreme de o dulce-amara tristete. Ma aflu intr-o situatie asemanatoare, si tot aman deliberat sa pun punct pentru ca nu vreau sa ma despart de ea, nu inca. Mi-am spus ca duminica seara se va incheia, dar stiu ca se va intampla cu adevarat numai cand noua poveste, care-i de fapt veche, foarte veche, nici eu nu mai stiu cat de veche, va incepe sa-mi dea ghionturi, nerabdatoare sa se intrupeze.
Da, cât de mult contează timp legat, timp numai pentru scris, zi de zi, zi de zi, fără nimic altceva. Știam că e aproape gata, că mai am foarte puțin, dar cred că mă temeam să văd capătul. Cât am dus dorul unor asemenea zile, inimaginabile când ești sufocat de alt text - de traduceri. Am sărit în ele cu totul, ca scăpată din cușcă, am scris, am recitit, am tăiat enorm, am rescris enorm. O lună magnifică; ce darnice sunt verile uneori, din senin.
Nu pot scrie nimic altceva acum, nici un biet articol, nici o proză scurtă pentru o antologie cu temă dată, nimic, nimic, sunt încă acolo și savurez, încă se rotește povestea și stau cu ochii pe rotițe - se-nvârt, nu se-nvârt, se aude de undeva vreun scârțâit, vreun chițăit? E de așteptat.
Ce să vă urez pentru duminică seara? Popas lin!
Mă bucur.
P.S.: Nu mă simt de parc-am născut. Nu, nu. Fiindcă nu e doar parte din mine povestea, ci povestea chiar sunt eu. Posesivitatea asta e uriașă, bănuiesc, față de orice ar fi decent să simtă o mamă față de o altă ființă - copilul e totuși o ființă distinctă, alt corp, altă minte, alt suflet. Cartea sunt eu.
Dar tristețe există, fiindcă nu vreau să fiu părăsită de mine, așa cum am fost, așa cum mai sunt.
Multumesc si eu. In ce ma priveste, n-as putea sa spun niciodata ca povestea sunt eu, mai ales ca dupa ce termin ceva nu mai pot sa citesc vreodata ce-am scris.
Ah, acum am observat si fotografia! Ei, e chiar cartea, un manuscris pe o masa de lemn, alaturi de o cana de ceia sau cafea, intr-o gradina! Scrieti de mana? De fapt, ar fi trebuit sa ma astept la asta. Si-i vad si titlul, in fine deconspirat, fara a ramane mai putin misterios. Iertati-mi ignoranta, ati inventat un cuvant nou? Din locul in care scriu eu acum, camera supraincalzita a unui apartament de bloc, pare sa fie chiar gradina paradisului. Va invidiez fara invidie. Si mi-ati facut pofta sa citesc Floribunda, am descoperit-o undeva ieri, e disponibila, anunta sec site-ul.
Da, e chiar grădina paradisului. Lucram pe un print - scriu de mână cu carioci colorate și fine pe manuscrisul printat în diferite etape. Deocamdată atât. :)
Trimiteți un comentariu