Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.
(SVJS, fragment dintr-o carte nouă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu