Mă ridicam din pat. Mă uitam pe fereastră. Beznă groasă. Aprindeam o singură lampă, cea verde de lângă ușă, și mă gândeam că din afară această lumină din această fereastră, cu silueta pe care eu o vedeam întoarsă în geam, imaginea hașurată de crengile mesteacănului, înconjurată de atâta întuneric, s-ar putea să pară frumoasă. În tot acel peisaj albit, înnegrit, înghețat, mușuroiul meu aurit putea arăta de afară ca o mână întinsă, ca o pâine fierbinte abia pusă pe masă. Și atunci mă speriam și stingeam. Tremuram pe sub pături. Mă încălzeam cu gândul că pe-acolo nu trecea nimeni niciodată.
Nimeni, niciodată.
Și iarăși țipătul vreunei păsări, și iarăși nimic.
Și-apoi, diminețile!
Diminețile când mă înecam de atâta lumină. Tăiam cărări prin zăpadă, fluierând, fredonând, manevrând o lopată mare de lemn, de la ușa glisantă a bucătăriei la poartă, de la ușa terasei spre grădină, de la intrarea în grădină în fundul grădinii, printre brazde. De la poartă priveam drumul lung pe unde plecase bătrânul, casele micșorate acum, plantate rar, de-o parte și de alta a plapumei albe. Din ușa terasei priveam spre grădină. Dintre brazde priveam spre fundul grădinii. Din fundul grădinii priveam la măceș. Dar și dintre brazde priveam la măceș. Dar și de la măceș priveam spre fundul grădinii. Și apoi, dintre brazde, de la măceș sau din fundul grădinii, priveam mai departe, către pârâu. Totul era alb, zice amintirea. Totul era alb și gălbui, albăstriu, cafeniu uneori, auriu câteodată, liliachiu, purpuriu, stacojiu. Indigo. Un fum palid.
Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu.
Dar odată, în miez de decembrie, stând între brazde mi s-a părut că zăresc niște urme la pârâu, parcă traversase ceva suprafața înghețată, am galopat într-acolo, da, chiar erau niște urme, am țopăit și-am chiuit de bucurie, m-am trântit la pământ, am atins urmele, le-am decupat cu un deget, și tot privindu-le, deși mă orbea strălucirea, mi-am dat seama că probabil nu erau decât niște urme de păsări, cu siguranță nu sunt decât niște urme de păsări, mi-am zis, pițigoii își râd de mine ascunși printre ramuri, auzi-i. Ei însă – ei nu erau nicăieri.
Iarna orașul e mult mai departe.
(H., fragment,
carte în lucru)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu