M-am așezat pe valiză. M-am sprijinit cu spatele de zid. Și m-am uitat la cerul prelins pe dealul din depărtare, la crucile albe ițite pe coamă, între castanii cu ramuri indigo urcând către cer, cu rădăcini invizibile scurmând adânc în pământ, dincolo de crăpăturile în care dorm iarna tuberculi de brândușe și vipere, pe unde șiroiesc ape spălând nevăzutele pietre, la pădurea aburindă coborând până către poalele dealului, tăiată de o potecă subțire, eliberată de orice culoare îndrăgită de copiii de școală, la câmpul pustiu, la drumul din fața casei ce ducea spre oraș, la stâlpii de telegraf și la gard, la cutia poștală stând într-o rână, cu gura închisă.
M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-și râde de mine. Să pornesc către deal. Să pornesc mai întâi către cutia poștală, privind către drum, și apoi din mijlocul drumului, privind printre stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, și apoi din câmp prin pădure, pe poteca subțire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram.
(H., fragment)
Ieri am terminat de scris H., o carte scurtă în patru părți, continuarea albă a unei povești verzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu