Note absolut infime și nepermis de intime - biografia lui B.

Zeci de editori i-au refuzat lui Beckett romanul „Murphy” în decurs de un an. Ăla că-i excelent dar vai, ăla că să mai taie un capitol, ăla că-i întrezărește un viitor minunat dar nu, ăla și ăilalți că așa ceva nu se vinde. Exasperat, Beckett explodează într-o scrisoare teribilă către o prietenă, propunând printre altele ca fiecare exemplar să fie însoțit de mostre gratuite de laxativ, ca să fie încurajate vânzările. 1937.
Așa-i că deodată pare că stăm minunat?

*

Așadar: Beckett se-ntâlnește în Paris cu Hemingway, Hemingway e măgar și-l hulește pe Joyce și-al său „Finnegans Wake”, zice că „Trebuie să fim înțelegători cu bătrânu', l-a stors Ulise.” Beckett pleacă, never to see huliganul again.
Și mai vreau să vă zic că atunci când în sfârșit se găsește o editură care să-i publice „Murphy” lui Beckett, după literalmente zeci de refuzuri pe motiv că n-o să se vândă destul, editorul Thomas Ragg zice: „Vreau să public cartea. Mă tem că este, fără îndoială, mult prea bună ca să fie un succes comercial sau de public. Pe de altă parte, o să aducă o bucurie enormă celor puțini.” Ah, editorule.

*

Rația lui Beckett în 1940, la Paris: 350 de grame de pâine pe zi, 500 de grame de zahăr și 360 de grame de carne pe săptămână (dacă era), 300 de grame de cafea și 140 de grame de brânză pe lună. Iar din 1941: șase pachete de țigări pe lună și un litru de vin pe săptămână, de persoană.
Nabokov, Vera și Dmitri fugeau din Paris în primăvara lui 1940.
Tot suprapun ce citesc în biografia lui Beckett peste ce am tradus din scrisorile lui Nabokov - fundalul acelor ani e același, modelele cu detalii alunecă la milimetru și nu vor să se suprapună. Cum de nu s-au întâlnit Nabokov și Beckett? Nabokov se ducea la cină la Paul Léon, secretar și ajutor al lui Joyce, căruia Beckett, ca bun prieten, îi va trimite vreme de șase luni rația lui de pâine și țigări în lagărul de lângă Paris, în '41 - Joyce murise la începutul anului.

*

Nabokov, scrisoare către Vera: „Salvez şoareci, sunt o grămadă în bucătărie. Servitoarea îi prinde, iar prima oară a vrut să omoare unul, însă eu l-am luat şi l-am dus în grădină, unde l-am eliberat. De atunci, toţi şoarecii îmi sunt aduşi mie cu un pufnet: „Das habe ich nicht gesehen” („Eu n-am văzut asta”). Deja am eliberat trei în felul acesta, sau poate că a fost de fiecare dată acelaşi. Puţin probabil să fi rămas în grădină.” (1932)
Iar în biografia lui Beckett: „Josette Hayden își amintea cum era odată cu Beckett la fermă, când soții Aude au descoperit un șobolan și erau cât pe ce să-l omoare. Beckett a fugit să intervină, a apucat șobolanul și a traversat câmpul în goană, ca să-l elibereze într-un șanț.” (1944)
O, Șoarece! Splendide sunt căile tale.

Iar când salvau bietele rozătoare, și Nabokov și Beckett erau rupți definitiv de casă - N. în exil și aflat atunci într-o mică vacanță la țară la niște prieteni, în Germania; B. în timpul războiului, în Franța, chinuit printr-un sat izolat, făcând pe fermierul de nevoie, scriind „Watt”... Amândoi salvau ce puteau. (Uf, ce infime sunt toate astea față de cărțile din care le-am rupt, nici o apă n-o să-mi spele păcatele!)

*

Respingeri - ep. 2. Povesteam cum a fost respins „Murphy” al lui Beckett. Și iată-ne la „Watt” – marele meu favorit dintre romanele traduse, nu mai e nici un secret.
Imediat după război, B. trimite „Watt” editorului care îi publicase „Murphy” după zeci de respingeri. Ragg îi răspunde:
„Și eu și Herbert Read am citit Watt, și mă tem că amândoi avem îndoieli și suntem complet uluiți. Ca să fiu foarte sincer, mă tem că e prea sălbatic și neinteligibil în mare parte ca să aibă vreo șansă de publicare cu succes aici și acum, și așa stând lucrurile nu vedem cum am putea aloca vreun pic din rezerva noastră foarte limitată de hârtie pentru producția sa. Îmi pare foarte rău, chiar rău că nu putem simți același entuziasm deplin pentru Watt cum am simțit pentru Murphy, dar asta e!”
După care, B. trimite manuscrisul la agenția „Watt și Fiii”, bucurându-se de ironia de a i-l încredința pe Watt chiar lui Watt. Agenția caută să plaseze cartea. Nu și nu și nu. Urmează turul deja obișnuit, ani de-a rândul. Un editor, Frederick Warburg, îi răspunde halucinant lui R. P. Watt:
„Ar fi ușor să ne ținem de jocuri de cuvinte, dar cartea în sine e dificilă. Autorul dă dovadă de o imensă vitalitate mentală, aptitudini metafizice scandaloase și un talent scriitoricesc foarte rafinat. E posibil ca refuzând această carte să refuzăm un posibil James Joyce. Ce le face aerul din Dublin acestor scriitori?”
De-aici încolo, B. se apucă de scris în franceză. Și se debarasează de influența lui Joyce. Războiul a însemnat revelație - să nu ai, să nu știi; să scazi, nu să adaugi; sărăcie, eșec, exil, pierdere. Despre asta, în nici un episod viitor.

Note de lectură absolut infime și nepermis de intime (din punct de vedere al frecării umărului cititorului de ceea ce citește). „Damned to Fame - The Life of Samuel Beckett”, de James Knowlson.