Când ieși afară din casă pentru prima oară, după câteva zile de boală, doar până la colț, doar până la poștă, cu un plic care nu mai suportă amânare, și când la întoarcere faci un ocol, nu mare, dar un ocol, printre blocuri, pe străduța cu case înalte, prin parc, unde nu mai sunt perdele de țurțuri, unde nu mai sunt potecile albe, unde totul curge, picură, cântă, sclipește, unde bătrânii stau în soarele metalic al începutului de după-amiază, vorbind despre boli, unde cântă o mierlă crezând că va păcăli vreo pereche la final de ianuarie, unde la izvorul din care luni ieșeau aburi azi e o limpezime feroce populată de mușchi și o femeie grasă icnește când se apleacă și-și umple încă o sticlă – atunci, aproape de capătul buclei, unde urci niște scări și vei coti din nou către casă, vezi o fată cu fustă de mușama aurie, cu bocanci aurii, cu geantă aurie, un auriu cumva defect, un auriu bolnav, palid, o nebunie cu văl, și totul negru în rest, și ea cumva neagră, vorbind la telefon: „...tu, Laura, tu ai luat totul de la zero, și pentru asta te admir și te respect, mă bucur mult că am vorbit, să știi, noi n-am mai vorbit de atâta vreme, să fii sănătoasă, tu ai multă putere, eu am mare încredere în tine, niciodată n-am mai cunoscut pe cineva ca tine, și mai vreau să-ți mai zic, scuză-mă că te rețin, că sunt așa de încântată că putem să vorbim iarăși...”, verde la semafor, las fata în urmă, orice liniuță de dialog se naște doar ca să moară, dar din dreapta, din fața mea se strecoară o alta, acum un băiat vorbește la telefon cu un prieten și: „...o tabletă nouă! Păi ce să faci tu cu o tabletă nouă, mai bine ceri să ți se dea un laptop, ăla vechi îl dai pe net, nu mai e bun de nimic, zi-mi modelul, caut eu, frate, fii serios” și cuvintele curg, de pe streșini cad muzical zăpezi topite și din când în când talgere, hălci moi de gheață leșină pe capota vreunei mașini și strigă alarme.
Și deodată simt, cu o bucurie feroce, că aș putea începe să scriu chiar acum din toate prostiile astea o poveste, deși știi bine că nu fac așa niciodată, aș putea ca atunci când ajung acasă, când intru pe ușă, până să apuc să-mi dau jos bocancii, sau chiar în timp ce-mi dezleg șireturile, înainte să mă închid în cameră, să îți spun – dar știu că n-o să o fac – că afară e viață, ba nu, că afară e literatură, sau că afară se vorbește și e de parcă toate ar fi gata literatură, aș putea să mă așez chiar acum și să scriu o poveste așa cum știi că nu fac niciodată, furând aceste două voci, atât, brodându-le fin, în auriu și albastru, două linii scurte pe traseul mai lung al ocolului meu, iar apoi, în poveste, personajul meu mut, care nu aș fi eu, ar intra pe ușă exact ca și mine, și acolo ți-ar zice ceva ție, care nu ai fi tu, dar nu că afară e viață, nici că afară e literatură, ci ceva despre ea, despre fata care se plimbă și aude alți oameni vorbind la telefon cu prieteni, ceva atât de delicat și frapant, despre boală sau despre singurătate sau chiar despre moarte, nu, nu atât de direct, și atunci cititorul ar avea impresia că știe, că află. Dar când va da pagina și va vedea titlul următoarei povești va pricepe că nu știe nimic și din cauza asta nu poate merge mai departe în carte. Și va da înapoi, să mai caute. Iar atunci, dând înapoi, poate că va fi – tot într-un fel delicat și frapant – fericit.
Când ieși afară din casă pentru prima oară, la capătul săptămânii de boală, doar până la colț, doar până la poștă, cu un plic care nu mai suportă amânare, arzi de nerăbdare să spui cuiva, aproape oricui, doar atât, că afară e viață, că afară e literatură, că afară e o viață care pare literatură de-a gata, e de-a dreptul viteratură, în talgere și lumini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu