Când

Când mi-e dor de Sibiu, mi-e dor de fereastra mea cu ramă de lemn și de bradul mic care creștea un pic în fiecare an - acum îi ating crengile, acum nu i le ating -, unde își făceau cuib guguștiucii și unde fumam țigări mentolate, de marginea orașului, de unde se vedeau dealurile și munții dincolo de care era copilăria mea, și unde stăteam pe o potecă mărginită de copaci, unde uneori găseam o pană tărcată, maro, de uliu sau bufniță, și unde era un ciot ca un braț care mă speria, fiindcă îți venea să-ți agăți în el ceva, grijile, viața, mi-e dor de Radu și de Dragoș, luați câte unul și luați amândoi, de plimbările prin Sub Arini la ora 11, singură, pândind cum cade lumina printre niște copaci, când deja știam c-o să plec, de ciupercile de lângă buturugi, de câinii care se opreau să vâneze albine ce se roteau derutate pe asfalt, de valea cu stoluri de ciori, cu un capăt de pod ca un capăt de lume, de drumul pe jos spre Dumbravă, pe linia de tramvai năpădită de buruieni fără nume.