Mihaela Ursa scrie o poezie de cronică despre „Spre văi de jad și sălbăție”, în PressOne.
De mult n-am mai citit, la un scriitor român contemporan, o frază mai frumoasă și mai bine articulată decât în romanul Veronicăi D. Niculescu, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016). Vi-l recomand astăzi, spre pură delectare.
L-am citit cu mare nerăbdare, pentru că de la Veronica D. Niculescu nu mă așteptam decât la lucruri bune. O știam ca traducătoare din Nabokov, DeLillo, Siri Hustvedt sau Eowyn Ivey. Sunt autori pe care îi citesc în românește și pentru a vedea cum rezolvă ea problemele complicate ale ritmului frazei, ale gramaticii de autor, ale manierismelor după care îi recunoști în lectură.
Or, Veronica D. Niculescu se numără printre traducătorii foarte rari care dovedesc și intuiție lingvistică, stilistică, de compoziție, și școală literară. Era imposibil ca toate acestea să nu se exprime și în proza proprie.
Romanul – primul publicat de autoare (după câteva volume de proză scurtă) – se subintitulează "Adevărata viață a unei false prințese".
O parte e scrisă chiar sub forma unui basm rimat, ale cărui cadențe amintesc de Apolodorul lui Gellu Naum, dar și de Levantul lui Cărtărescu.
"Se-ntâmplă-adesea când ai totul să uiți de orice te-ar durea – așa simțea acum prințesa, rotindu-se la nunta sa. /.../ Și trece timp, se-nvârt rotițe, povești cu miile curg valuri, citesc băieți, citesc fetițe, în lume-s baluri și balauri, prințese care mult visează să vin-un prinț cu o măiastră se uită lung, tot lung oftează..."
Nu este însă o poveste pentru copii, ci un roman cu trasee alternative, pentru că protagonista Miranda (Mereu da Flor în poveste) trăiește simultan în lumea în care nu crește niciodată și în lumea în care maturizarea vine ca o fatalitate, în ciuda opoziției fetei.
"Mă rugam să nu cresc, fiindcă știam urâțenia marelui, intuiam o hidoșenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile."
Un Peter Pan târziu și timid este rupt din raiul său de iarbă și gâze pentru a fi aruncat în lumea adulților. De data aceasta, nu e sigur că moartea marchează ieșirea din copilărie.
Miranda este convinsă că "știi de moarte deja când stai întins între ierburi, ai cinci ani și simți o durere venind de departe din tine, din vistieria și temnița ta cu miros de pământ răsturnat, fără să-ți spună nimeni o vorbă".
Mai degrabă, un ecou al traumelor bunicilor și străbunicilor împinge la un moment dat copilul să iasă dincolo de văile "de jad și sălbăție", către cunoașterea suferinței și a omenescului, într-un fel care ne amintește drumul ireversibil al prințului din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
La firele tari ale poveștii de familie se adaugă firele aproape ucigașe ale poveștii de iubire. Împreună înlocuiesc pierdutele fire ale "sălbăției", uneori numită "raigras". În ciuda extraordinarei expresivități a ambilor termeni, ei denumesc aceeași iarbă modestă și alinătoare pe care o cunosc toți cei care au petrecut măcar o vară paradisiacă la țară și din care Miranda își face ascunzătoare la mică distanță de blocul unde locuiește.
În mod obligatoriu, maturizarea așteaptă trezirea unei conștiințe de sine. Copilul Miranda descoperă cititul mai întâi ca pe un miracol compensatoriu, apoi ca pe o ucenicie la un scriitor straniu, mort, al cărui bibliotecar și arhivar devine fără să și-o dorească.
Toată povestea este spusă la o scară microscopică, cu o atenție la detalii, nuanțe, texturi, lumină, figuri, poziții, pe care doar o inteligență emoțională de excepție o poate pune în acțiune.
Fiind campioană la contemplare, Mirandei nu-i place să spună lucrurilor pe nume și nici până la capăt: de câte ori tensiunea devine prea realistă sau scenariile simultane amenință să coaguleze o preferință de sens, confesiunea e întreruptă de un "nu" și un alt fir se deșiră.
Remarcabilă în roman este tocmai spunerea unei povești în pofida ei, în răspărul propriei încăpățânări de a păstra tăcerea. Pe la mijlocul cărții, Miranda află că, dacă le spui oamenilor că ai văzut o măiastră pasăre albastră, ei te vor crede nebun, chiar dacă pasărea respectivă este o foarte prozaică gaiță.
"Asemenea azuriului ei incredibil, ferit privirilor cât timp pasărea poposește într-un loc, așa ne stă ascuns și trecutul, undeva în pliurile aburinde ale aripilor strânse, lipit pe viață de trupurile noastre, în timp ce noi stăm așa de cuminți așezați pe o creangă sau alta."
Prin urmare, Spre văi de jad și sălbăție poate fi citit ca o cântare neterminată a ceea ce este ascuns și incredibil de frumos în fluiditate, mișcare, instabilitate, viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu