Despre toate și despre nimic.
Despre ora tolănelilor, la capătul zilei, când mă trântesc aici, poate cu un pic de muzică fără cuvinte, gândit, golit, stat.
Despre cum e de evitat să ajungem în aceeași curte cu cei cu care altfel n-am ajunge niciodată în aceeași curte, la aceeași petrecere cu lampioane, veselie, despre cum putem să facem gărduleț grijuliu. Eu cred în gărduleț, astăzi și mâine, acasă și în sălbăticie, viu sau de lemn.
Despre Sfânta Septembrie.
Despre ce groază mi-e de cei care pretind că citesc, dar e evident că doar frunzăresc repejor ca să lipească afișe, o fabrică de citate unde se lucrează-n trei schimburi, de tot răul pe care simt cu claritate că-l fac când ei sunt convinși că fac bine, fiindcă știu sigur că o carte frunzărită e ca o ființă despuiată și pipăită de niște mâini mari în spatele casei și lăsată așa, și mâinile crezând, cu mintea lor de mâini, că de-acum o cunosc.
Despre cum mă apucă jalea când văd atâtea cărți scrise în ani și hăpăite în jumătate de zi, între alte două distracții.
Despre cum n-am mai dormit o noapte ca lumea de mult, mă uit la fereastră, la perdeaua înfoiată, ascult vuietul acela continuu și-mi vine să zic opriți trenul, nu mai pot, vreau să cobor, vreau acasă la mine, ah, dar sunt acasă la mine, și iar mă ridic și mă uit pe fereastră, și iarăși mă culc, și iar mă topesc. Adorm, la cinci, șase, șapte dimineața mă trezesc cu ochii umflați, pun picături și iarăși intru în pagini, lecția mea de lentoare și supușenie, și groaza că timpul, ascultă...
Să scrii o scrisoare, să existe cineva la capătul zilei care să-ți citească scrisoarea, să te asculte, așa cum foarte puțini mai citesc cărțile, așa cum foarte puțini mai ascultă tot ceea ce există, muzicile, poveștile, casa, pereții, vântul, lingurița din cană, omul rău făcând o mărturisire la capătul zilelor sale - lent, revenind, stând neclintit cu ochii în tavan între rânduri, ascultând secundarul, privind minutarul, pe urmele orbetelui ce-și sapă sârguincios vizuina îngustă, unu, două, trei fără un sfert, patru fără zece, patru, patru și zece. Și să-ți răspundă omul acela. Și tu să-l asculți, să primești de parc-ai fi chiar ființa despuiată din spatele casei, căreia acum i se întinde o haină.
Asta ar fi cu scrisorile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu