Nimicurile mele

Zi de leneveală și pustiu.
Terminat traducere lungă. Pierdut temporar identitate.

Dintr-un asemenea gol se poate ivi o poveste - sau nu -, dar cu siguranță ăsta-i terenul pe care se poate construi. Să faci acea lume inversată, să transformi mizeria în frumusețe și jalea în bucurie, golul în plin, să faci animale din oameni, să cânți din turnul tău răsturnat pe o mie de voci când aici nimic nu mai cântă, să omori ceea ce aici n-a murit, ca să existe un capăt clar în poveste, și doliu, când realitatea face roata, roata, roata, și ți-e groaznic de rău și nu mai poți coborî (sau, altădată, altfel, să transformi frumusețea în mizerie și tot așa de la un capăt la celălalt, dar de data asta așa). Din golul, din terenul murdar și alunecos al realității au crescut basmele, și nu invers; niciodată nu se croiesc realități după basme - cine ar face asta, de ce? Nu realitatea imită basmul; realitatea e născătoare de povești, întotdeauna așa. Cineva a amețit în traseul circular și-mi pare cam rău. O păcăleală. Recunoscătoare și-așa.

De mult n-a mai fost o vară ca asta, poate chiar un an ca ăsta. Mă duce cu gândul la 2012, doar că atunci era oboseală cruntă, luptă pe viață și aproape pe moarte, acum totul e așezat, acum foarte mult de tradus, dar nu la fel de greu - știam și atunci, nimic din ce urmează n-o să se compare cu ce-a fost. O să curgă coperte, fiarbă vinu-n cupe/, spumege șacalul,/ nimeni să nu știe/ ce știim doar noi.
Împlinit zece milioane de semne traduse, depășit tacit cu încă jumătate de milion, că nu era de oprit și de desfăcut șampanii.

A doua carte a lui Eowyn Ivey, care tocmai ce-a apărut în original și-a cărei traducere-i gata, este frumoasă, pe mulți îi va face fericiți. Nu seamănă cu Copila de zăpadă, are o structură și o poveste complet diferite, mai complicată țesătura, farmecul e acolo, povestitoarea bună este acolo.

Citesc. Tolănită cu orele, până mă înșurubez în cearșafuri și pături și nu mai pot ieși fără să-mi scrântesc vreun picior, citesc, citesc, cărțile din turnul de la cap se mută în sfârșit în bibliotecă, câte una, câta una. Și scriu scrisori, prietenul la scrisoare se cunoaște.

Prăbușirile din Hrabal, fără putință de scăpare. Stele prea sus, doar din citate, din litere, din alții. Acolo nici o stea reală, nici o salvare. „Cerurile nu sunt umane și nici viața de deasupra mea, de sub mine și din mine.” Traducerea în engleză a Singurătății prea... apărea în anul în care Beckett murea. Lui Beckett cred că i-ar fi plăcut prăbușirea continuă, atingerea buzelor umede pe pantaloni, capul căzut, berile, murdăria, șoarecii din mâneci, căratul pachetelor, scăderea în înălțime cu nouă centimetri, zvâcnirile vesele și biata cantilenă furată pe străzi, legănând o iluzie, inutilă, inutil, totul zadarnic, pierzanie, sfârșit.
Not with a bang but with a whimper. Nu cu un bum se termină lumea, ci cu un scâncet de șoricel care îți cade pe deget.

Și apoi „numai din această pulsiune negativă, numai din acest labirint al lui Nu poate ieși scriitura care va să vie. Dar cum va fi această literatură?”; „a scrie ce nu se poate scrie înseamnă tot a scrie”. (E. V-M., Bartleby & Co)