Copilul adună frunze în palme, traversează în fugă aleea, trece de mamă, aruncă toate frunzele uscate înspre femeia care stă pe bancă, vreo prietenă a mamei. Femeia țipă - dar cu măsură, cam rușinată. Mama vorbește la telefon. Copilul fuge iar și își umple mâinile cu frunze uscate. E o grămadă amărâtă de pe marginea drumului, nu doar frunze, dar crenguțe, dar chiștocuri de țigară, praf, pietricele. Fuge iar la femeie. Am trecut. Aud țipătul. Privesc în urmă. Femeia a fugit de pe bancă, s-a ferit. Copilul aruncă frunzele și mizeria în aer.
Un câine alb, tolănit cât e de lung de-a latul drumului, lăsând liberă doar pista pentru bicicliști. Ne strecurăm pe lângă el rând pe rând - să nu trezești niciodată un câine care doarme! -, pare blând, are nas roz, dar ceea ce ne interesează de fapt este dacă el mai respiră. Privim burta, reperăm mișcarea. Respiră. Înaintăm, ne vedem de treburile noastre, tăcuți. Respirăm.
Izolarea, treabă grea mai ales când ești plecat de acasă. Acasă lucrurile sunt așezate. Ești deranjat de câte-un amic care se pomenește cu chef de întâlniri fiindcă, vorba ceea, a venit la capitală. Nimănui nu i-ar da prin cap că tu n-ai atâta timp liber. Cei care lucrează acasă par liberi mereu. Întâlniri, peste tot întâlniri. Prea puțini știu replica aceea dintr-o povestire a lui Beckett, unde cineva, poate încă și mai terorizat ca mine de întâlniri, enumeră toate variantele și posibilitățile de întâlniri, conchizând cu „sau nemaiîntâlnindu-se deloc, și considerându-se gata întâlniți”.
Închid telefon, netul oricum nu merge decât strâns de gât, plec sau stau, nu contează.
Pe pervaz, câteva flori din grădină, cinci pere, un ciorchine de strugure.
Lumina pe toate acestea.
Povestea crescând greu.
Noica le spunea celor care se văitau că nu pot scrie că nu se plimbă destul. M-am plimbat ori prea puțin, ori prea mult. Astăzi, perfect.
În teiul din fața ferestrei poposesc rând pe rând o gaiță, un codroșu, o mierlă. Gaița bea apă dintr-o scobitură, pe trunchiul tăiat. Codroșul se toaletează, întinde un picior și o aripă, apoi celălalt picior, cealaltă aripă. Gaița și codroșul nu vin niciodată deodată. Se consideră deja întâlniți. Mierla apare, ca picată din lună, în timpul programului gaiței. Gaița o aranjează urgent.
Minunat și textul de astăzi al lui Valeriu Gherghel, despre Flaubert și cât de tare te poate usca o întâlnire, cât de tare îți poate rupe șirul gândurilor, ritmul la scris („după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”).
Caut cu disperare izolarea de acasă.
Zece ani de blog. Nu serbăm, consemnăm. Penibilul aniversărilor de orice fel.
7 comentarii:
Cu excepția ultimului citat (real, autentic), ghilimelele închid niște parafraze după traducerea românească a scrisorilor lui Flaubert :)
Mulțumesc pentru faptul că priviți cu (prea multă) îngăduință niște note grăbite.
În dimineața asta mă amuz la cafea cu criticii-purecii. :)
Si pentru ca "nu serbam, consemnam", va rog sa "consemnati" urmatoarele :
va citesc de mult mai putin decat varsta blogului si la aniversarea unui an de cand va citeam, am notat asa intr-o carte de-a dv.- Magia Veronicai Niculescu! Scrie aceasta doamna intr-un fel care ma atinge peste tot, ma rascoleste, imi aduce in nari mirosuri uitate, ma face sa simt ploaia pe soare, ma face tanara, ma doare cel mai adesea, imi inmoaie cerbiciile, ma face sa vreau sa citesc si mai mult, sa zbor, sa privesc cu atentie prezentul, sa ascult pasarile, strada, ahh, cat de multe ma face sa simt!"
Sunt atat de recunoscatoare pentru darurile care vin de la dv.!
Multumesc!
Odetta
Iată un citat veritabil din dragul meu Flaubert:
”Nu-mi repeta mereu că ți-e dor de mine, nu-mi mai spune toate lucrurile astea care mă mîhnesc. La ce bun? Odată ce trebuie să fie așa, odată ce nu pot lucra altfel. Sînt un om al exceselor. Ceea ce ar fi înțelept pentru un altul îmi este funest... Te încredințez că un deranj material de trei zile mă face să pierd alte cincisprezece, că mi-e îngrozitor de greu să mă reculeg și că, dacă am luat această hotărîre care te supără, este în virtutea unei experiențe infailibile și repetate” (Gustave Flaubert, Corespondență, Univers, 1985, p.130, 25 septembrie 1852, către Louise Colet).
Mulțumesc mult, Odetta, dintr-un loc cu foarte multe și foarte colorate păsări.
Valeriu Gherghel: V-am dat de lucru! :) Ei, da, frumos citatul, mulțumesc. Am cartea acasă, îmi promit să fie prima pe care o citesc în octombrie, când revin la palat. Cum de-am lăsat-o necitită, deși mă topesc după volumele de corespondență?
Cât de fain e acel „deranj material”!
Ha ha ha, cu biata Louise Colet, Flaubert n-a avut decât „experiențe infailibile” :))))
Trimiteți un comentariu