„2012”

Din toți anii mei de până acum, 2012 rămâne de departe cel mai greu și, deloc paradoxal, și cel mai fericit.
De doi ani și ceva traduceam Beckett, întâi proza scurtă, apoi cele trei romane. Treaba asta m-a izolat teribil - de ceilalți și de ce eram eu înainte. Am renunțat la toate celelalte colaborări. Nu mă mai puteam împărți. Îmi plăcea enorm ce făceam, era ucigător de plăcut; câtă spaimă, atâta bucurie, câtă groază și muncă, atâta extaz. Epuizată, pe la mijlocul anului. Mi-era rău fizic, nici nu mai puteam ține drumul drept în plimbări. Și mi-era fantastic de bine înăuntru, trăiam în textele traduse, într-o izolare extremă, dar densă, populată cu tot ce poate însemna proza aceea magnifică, desfăcută în milioane de sensuri. Rămasă singură în Sibiul de unde știam că în curând va trebui să plec și eu, în pauza de la prânz mă duceam să văd munții la marginea orașului, mă opream la capătul unui drum, unde se termina realmente asfaltul, mă uitam la zăpezile de pe creste și spuneam nu vreau să plec, apoi mă clătinam pe drum înapoi, amețeam. Treceau șiruri de câte douăzeci de zile în care nu vorbeam cu nici un om. Mă sprijineam pe scrisori. Ca să nu cad când am terminat, am tradus și-am tradus mai departe, mai ușurel, DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, apoi am scris ca din pușcă Simfonia animalieră, care e toată despre izolare, agresiune și bucuria feroce dinăuntru, din miezul teribil.
De ce îmi vine să spun toate astea? Pentru că uneori se vorbește despre greutăți și, ah, despre bani, și despre trăit și despre scris, și-atunci ridic din umeri și mă duc mai departe fredonându-mi cântecelul - poți să fii grozav de fericit când ți-e greu, poți să fii cel mai fericit în cel mai greu moment din viața ta, pricepând chiar atunci, pe loc, că mai bine și mai frumos de atât nu va fi niciodată!