O să merg multă vreme înclinat, într-o parte, până lucrurile se vor așeza iarăși, până când va fi cu adevărat singurătate. Nu spartă în cioburi, nu înghesuită de coate.
Duminică însorită, crizanteme și bostani pe la colț, și-o ceață doar dimineața devreme, peste turnuri, peste acoperișuri, peste gară. Mesteceni.
Un teanc de texte străine alături, corecturile mele. Trei ore de petrecut azi la atelierul de scriere creativă, și iarăși oameni, multe cuvinte în locuri destinate categoric tăcerii, iar de mâine în sfârșit voi putea șlefui la globul de liniște.
Mă întorc la povestea mea întreruptă, unde e greu, unde e riscant, unde e totul încă atât de tulbure și înfricoșător - și unde mi-e bine, fiindcă asta mi-e casa firească, a plăcerii nebune.
Să nu uit, ierburile și zăpezile, Sălbăția și Hibernalia l-au urcat pe condorul neputincios pe pervaz. Să mă întorc de unde-am întrerupt. Din mica poveste pătrată și albă, de-acolo am de săpat drum îngust mai departe.
Mi-e poftă și dor de vocea aceea a mea, risipită în prea multe afirmații publice, topită sub atâta expunere, tocită sub atâtea întrebări care mă trag cu voioșie înapoi și într-o realitate bizară, de ce și cum; ah, câte răspunsuri pe loc născocite, nici măcar unul singur întru totul veritabil, cu miez și cu sens („să exprimi inexprimabilul, să effi inefabilul”). Am patinat pe suprafețe, în vârtejuri stângace, măcar n-am fluturat drăguț din rochițe de ocazie, măcar nu mi-am ascuns cu totul negreala, amăreala, ce-aș fi eu fără ele, ce mai sfârșit iar și iar de la capăt. Mi-e poftă până și de acest biet loc, atât de fragil, ca o pierdere, unde frazele îmi ies așa chinuite acum, înțelegi?
Obosită, mi-aș ține în palme limba, ficatul și inima, când merg prin camerele ăstea mici și luminoase, curate, așteptându-mi respirația firească, cuminte, cuminte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu