„Toți copiii librăresei” - un fragment (unicul)

Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. De nenumărate ori am plecat în plimbări din care-am crezut că n-o să mă mai întorc, atunci, la Sibiu, în lunile de după moartea copilului. Am mers până în Parcul Sub Arini, am trecut peste pârâul Trinkbach, am ieşit din parc şi-am coborât prin Pasajul Spitalului, peste Strada Munteniei, peste Strada Moldovei, până în cartierul Ştrand, şi de acolo mai departe, pe Maramureşului, în locul unde calea ferată mărgineşte oraşul, jelind tot ce a fost şi n-avea să mai fie, imaginându-mi că acela e capătul, convinsă că acela e capătul, fiindcă nu se putea trăi cu atâta durere, însă fără să reuşesc vreodată să găsesc cu adevărat capătul, capătul-capăt. Numai cine n-a rătăcit cuprins de cea mai neagră disperare pe străzile unui oraş nu ştie că toate drumurile sunt infinite de fapt, toate bulevardele, toate străduţele, toate aleile, toate potecile, toate fundăturile chiar, prin cartiere, prin parcuri, peste pâraie infime cu nume sofisticate şi lungi, pe poteci şi podeţe, nu, nu se termină de fapt niciodată, la fel cum nu se termină nici durere, nici chin. Nici când ajungi la ceea ce crezi că este o margine de cartier, de oraş, nici când dai să treci peste calea ferată, căci aici, între tufe cu spini, între muri şi măceşi, vezi deja înfiptă în pământ o cruce de fier, cu o candelă de mult stinsă sub un nume de fată şi-o fotografie veştejită cu chipul ei trist, de pe când nici nu ştia c-o să moară, cu garoafe de plastic decolorate de soare, ruşinate în urâţenia lor între atâtea plante vii, buruieni care trăiesc, care cresc voiniceşte, care inundă marginea falsă a oraşului, bariera, şinele lustruite şi traversele pline de unsoare, valuri de coada-şoricelului, muşeţel, mătrăgună, cucută, urzici. Nu, mai ales aici înţelegi, în acest loc marcat cu o cruce, că nu se termină deloc, niciodată, nicicum, nici drumul, nici durerea, nici chinul.
Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. Aşa zic. Dar oare am vrut – chiar am vrut? Sau doar am căutat, în toate aceste plimbări, de rătăcit rătăcind, ca să le zicem plimbări, să dau şi eu cumva de un capăt? De un fel de capăt măcar, dacă nu de capătul-capăt, de un capăt fals, provizoriu, unde să pot să mă aşez, să descalec de pe animalul turbat, să descarc desagii înfierbântaţi din spinare, bolovanul din piept, şi să strig, ca un om care nu poate pricepe de ce, să scot acel singur urlet prelung şi apoi să revin istovită acasă, stoarsă, dar golită de rău, să intru pe uşă cuminte, cu o pâine albă în mână, o nepoată a unei mătuşi cumsecade, să mă spăl pe mâini şi pe faţă, să mă aşez la masă şi să mănânc ce-o fi de mâncare şi viaţa să meargă uşor mai departe, un căţeluş pe-o cărare.

Toți copiii librăresei, Editura Polirom, colecția Ego.Proză - un fragment în avanpremieră, primul și singurul scos din casă. Cartea a plecat ieri la tipar, va fi în librării în aproximativ două săptămâni.

(copertă de Radu Răileanu)