Ploaie de ianuarie

Ce cuminte plouă în București, cum sclipește piatra de râu pe stradela din spatele unei săli de concerte, din fața unui restaurant cu igluuri de plastic în care așteaptă scaunele goale, cu pături împăturite frumos - mă gândesc la prieteni, mi-e dor de prieteni, de stat la discuții tihnite, cu miez, de risipit timpul cu senzația că l-ai câștigat.
M-au însingurat traducerile, anii în care am renunțat la ce făceam înainte și-am trăit închisă aici... Sunt traduceri care te ajută să trăiești și traduceri care te omoară - te sufocă frustrarea că ar trebui să faci altceva, nu neapărat să scrii (ba să scrii!), dar măcar să trăiești. Anul trecut a fost aproape tot al scrisului, îmi doresc să fie și anul ăsta la fel. Am scris cu disperarea scăpatului din lanț și cu spaima celui care știe că timpul nu e un sac fără fund. Te trezesc mai ceva ca un deșteptător Aradora cu clopote-n creștet bolile, și ale tale, dar mai ales ale celor dragi. Îți șoptește zgripțuroaia în ceafă, cu un ticăit enervant: nu ai timp, grăbește-te, nu ai timp - și atunci ai, îți faci, pui stăpânire pe el. Îmi doresc să scriu. Să mă odihnesc mai întâi - sunt îngrozitor de obosită. Să nu mai moară nimeni în preajma mea. Să nu mai cobor în tristeți îngrozitor de cleioase, nisipoase, aparent nesfârșite. Îmi doresc să mă plimb, să nu mai gafez din oboseală feroce, să visez, să scriu ce-am promis, să fiu bucuroasă că scriu, chiar și când scriu lucruri cumplite. Să iubesc, cred. Orice. Pe oricine. Orice.