O încercare de confesiune, probabil

Se apropie, nu cred că sunt pregătită.
Mâine voi primi cartea, poimâine deja vom începe să vorbim despre ea.
Să scrii e una, să spui ce ai scris e cu totul altceva.
Caut să fac ordine - oricum, s-au mai întâmplat atâtea între timp...

Am scris Toți copiii librăresei anul trecut - un an incredibil, în care luni de zile s-au sudat ca într-o singură bucată uriașă de timp, fără pauză, dedicată sută la sută acestei cărți, fără o zi de odihnă - de la începutul lui mai, până la jumătatea lui octombrie, când am încheiat ultima recitire (a cincea; a urmat o a șasea după predare, cu cele din urmă șlefuiri și retușuri). Câteva frânturi din carte datau însă de acum șapte, opt ani: după ce încheiasem Roșu, roșu, catifea, în 2011 și 2012 am continuat să scriu niște texte cam din aceeași lume, cu copii, pe care nu le-am mai inclus în cartea deja propusă editurii - simțeam că sunt de dincolo de ea. Am păstrat teancul bănuind că le voi include, cel mult, într-o nouă ediție a cărții, cândva, sau poate într-un nou volum (titlul imaginat era Ce se dă nu se mai ia). Am continuat să scriu asemenea texte și-n anii următori, teancul s-a îngroșat în 2014, 16, 18... Dar în același timp mi-a pierit cu totul pofta să public încă un volum de proză scurtă. Până la urmă, acele texte nici nu erau tocmai proză scurtă, erau fragmente dintr-un întreg care începuse să prindă viață deja, dincolo de ce înțelegeam eu. A mai durat mult. Au urmat alte cărți. Simfonia animalieră și perechea ei, Hibernalia. Apoi Spre văi de jad și sălbăție. Apoi O vară cu Isidor. Dar gândul la un posibil Ce se dă nu se mai ia a rămas, a zăbovit ca un fundal permanent. Ce trebuia să fie cartea asta, ca un vis sâcâitor, pentru care încă nu eram pregătită? Un roman, desigur, dar cum?
În primăvara anului trecut, cartea nouă a răbufnit cu o forță teribilă. Firul proaspăt, gros răsucit, povestea librăresei, care transforma și ținea totul într-un loc s-a născut din senin. Din senin - după vreo opt ani de tors la idee și adunat bucățele! M-am rupt de toate și-am scris romanul, în cea mai intensă perioadă dedicată scrisului pe care-am trăit-o vreodată.
Este o carte cu model. Pe cântecul de fundal curg poveștile copiilor. Modelul e limpede. Vocile sunt distincte. Ecuațiile sunt relativ simple, pentru cititorul atent. E cea mai lungă dintre cărțile mele, sare de jumătate de milion de semne, și cea mai poveste-poveste. I-am căutat amploarea și simplitatea. E o poveste de dragoste și de spaimă. E o poveste pe care n-aș fi putut să o scriu acum zece ani. Mi-a trebuit timp și mi-a trebuit mai ales vârsta - ca să pot înțelege mai bine tot ce-am trăit noi atunci. Și mi-au trebuit alte cărți scrise, ca să fiu în stare să spun. Mi-a trebuit, poate, doliul. Nu e o carte despre comunism. E o carte despre timpuri trăite de noi. Firul timpului nostru nu se rupe grosolan în două, atunci și acum. E viață și-atât. Despre o bucată de viață de-a noastră am scris, încercând s-o pricep mai bine, așa și acum. Despre „crunte vremuri minunate” am scris. Despre copii și tineri, despre femei și bărbați deopotrivă, cu dragoste și cu groază, despre prezențe și absențe.
Mi-am amintit și mi-am imaginat, scriind cartea asta. Am avut nevoie s-o scriu.

La finalul romanului, există o notă a autoarei, am spus și acolo câte ceva. Aș vrea să nu fie nevoie să spun, de fapt, nimic. O carte e o carte. Nu se livrează niciodată cu confesiunea alături.