Am citit cu mare
încântare antologia care reunește scrisorile de dragoste dintre F. Scott
Fitzgerald și Zelda Fitzgerald, Dragă Scott, Scumpă Zelda, alcătuită de
Jackson R. Bryer și Cathy W. Barks și publicată anul acesta la Editura Polirom,
în traducerea excelentă a lui Radu Pavel Gheo. Cu tot mai mare încântare, de
fapt, pe măsură ce înaintam în cele peste cinci sute de pagini ale poveștii,
subliniind cu un ciot de creion verde bine ascuțit. Da, o poveste e cartea asta
și nu voi spune că „se citește ca un roman” – ar fi nedrept, fiindcă e mult mai
mult de atât, e povestea adevărată, amplă, tragică și plină de frumusețe a două
vieți împletite, spusă chiar de cei doi protagoniști. „Două magnifice păsări
cântătoare”, cum spune în Introducere Eleanor Lanahan, nepoata lor (fata lui
Scottie, unica fiică a soților Fitzgerald). Alcătuirea cărții e impecabilă –
texte însoțitoare prezintă la fiecare pas contextul în detaliu, umplând
golurile atunci când e cazul, și totul e făcut atât de bine, încât lectura
curge șnur și povestea întreagă se leagă, tabloul e complet.
Spre deosebire de Scrisori
către Vera, volum de același gen, pe care întâmplător îl cunosc îndeaproape
și la care n-am cum să nu mă gândesc, unde sunt reunite scrisorile lui Vladimir
Nabokov către soție (căci ale Verei nu se mai păstrează), aici sunt incluse
scrisorile ambilor soți, mare parte din ele inedite: sunt sute de scrisori și
telegrame care n-au mai fost publicate niciodată înainte și care fac dreptate
acestui cuplu intens mitologizat.
Zelda Fitzgerald e
marea revelație, sunt părți ample din carte în care vocea ei este cea mai
prezentă. Sunt o încântare scrisorile ei, cu pasaje de proză densă unde
poposești uluit și care te fac să-ți dorești să citești mai mult din ce a scris
ea. Să îi cauți textele, atâtea câte se mai pot găsi – din păcate, afli de prea
multe ori din notele de subsol, despre diverse povestiri, eseuri sau despre picturi,
că ele nu mai sunt de găsit. Întregul volum de corespondență trimite, de altfel,
la cărți. La romane, la povestiri. Vrei să citești și să recitești, știind de
astă dată fundalul. În toate cele patru părți ale cărții (perioada de curtare,
anii împreună, căderile ei, ultimii ani), duetul țese la povești-pereche strâns
împletite, care te cheamă la ele și te fac să devii tot mai atașat de cei doi, de
dansul intens al vieților lor în care se distrug și autodistrug, luptând ba cu
alcoolismul (el), ba cu boala psihică (ea), dar susținându-se permanent,
dedicați unul altuia realmente până în ultima zi. Se scriu cărți-pereche,
folosindu-se același material din biografiile celor doi (Blândețea nopții
/ Acordă-mi acest vals), motiv de conflict inițial, rezolvat cu
inteligență și tact în cele din urmă, se caută permanent un sens, un rost în
muncă: în scris, în pictură, în balet, și e permanent competiție, și permanent este
dragoste. Se fac confesiuni despre scris (aflăm, de exemplu, că Blândețea
nopții a avut parte de 17 rescrieri). Scott se străduiește să facă bani,
pentru a-și întreține familia (soția în spital, fiica în școală), într-un
maraton de griji și probleme. Va declara către capătul vieții: „Mi-am consumat
sănătatea făcând bani, apoi banii ca să-mi refac sănătatea”. Se luptă să scrie
și-n cele mai grele condiții, la final, distrus de boală, copleșit de
compromisuri, punctând că acum problema esențială este „cum să rămâi în viață” (era
chiar anul în care avea să moară) și totuși sperând într-un viitor care nu va
mai exista, căci destinul i se va frânge brusc, la 44 de ani. Iar Zelda, oricât
ar fi de grele perioadele traversate, oricât de oribilă închisoarea spitalului,
îi repetă întruna „Ești cel mai bun” și „Eu n-o să fiu niciodată în stare să
scriu așa”, acceptând compromisuri dureroase și ea. Când ea nu poate să scrie,
el îi alcătuiește un volum de proză scurtă, cu toate textele ei adunate în timp
și nepublicate, îi trimite structura atent gândită de el – iar acolo sunt și
unele texte scrise de ea, dar care apăruseră în ziare semnate de amândoi, lucru
pe care l-au practicat, de voie, de nevoie, ani la rând, când publicațiile
voiau să stoarcă tot mai mult de pe urma celebrității lui; este ceva ce ne
amintește de exemplele date de Siri Hustvedt în Lumea în flăcări:
lucrări ale femeilor atribuite soților, taților sau maeștrilor lor. Chiar dacă
volumul acesta de proză scurtă al Zeldei nu o să apară, proiectul o să ajute mult
la sănătatea ei din acea perioadă.
Scott piere în
anul în care, cu sănătatea distrusă, scria intens la un roman (Dragostea
ultimului magnat), în vreme ce se temea ca nu cumva pentru noua generație
să nu rămână doar un autor de povestiri de ziar, uitate fiind Blândețea
nopții și Marele Gatsby. Zelda îi mai supraviețuiește numai opt ani
și are parte de un sfârșit îngrozitor.
O carte-viață, cu
un crescendo de detalii care te fac să te atașezi de „magnificele păsări
cântătoare” care ard împreună și la distanță, unite de credința că viața e
tragică. O carte amplă, care reînsuflețește și umanizează două statui, două
ființe puternic mitologizate, restabilind adevăruri.
În final, pentru
degustare, o mică mostră dintr-o scrisoare a Zeldei din 1931: „E așa de trist
când îți văd hainele prăfuindu-se pe umerașe. D.O., dacă o să te întorci, o să
fac iasomia să înflorească și toți copacii să se umple de flori și o să mâncăm
norișori la desert, o să ne scăldăm în spuma ploii – și o să te las să te joci
cu pistolul meu, o să poți câștiga toate partidele de golf, eu o să-ți fac un
costum nou dintr-o tufă de hortensie albastră și pantofi din coji de nuci pecan
și o să-ți cos o curea din frunze ca hărțile lumii, iar tu o să poți fi
întotdeauna cel care e perfect.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu