Mă apropii de sfârșitul de an meșterind obsesiv tot la cartea asta a mea care poate crește la nesfârșit - și a tot crescut, e cam ca dovleacul magic de care-mi povestea mama când eram mică, un dovleac din care poți tăia cât vrei, că el crește la loc; doar că eu n-am prea tăiat, am adăugat și-am tot adăugat, am construit și-am reconstruit, fiindcă pe cât mi-e de bine când scriu, pe-atât mi-e de greu când trebuie să ies în lume cu poveștile mele. Au fost ani complicați și-am publicat destul de mult, în pandemie și-n tot ce-a mai fost, în condiții nu tocmai ușoare, însă mereu cu senzația că trăiesc într-o permanentă amânare; anul ăsta am decis că o să stau deoparte, așa că iată cum cresc la dovleacul meu lunguieț, în taină și nu prea, în acel soi de singurătate zemoasă și plină de viață care e scrisul, un castel doar al tău, populat cu de toate. E cea mai frumoasă perioadă posibilă: când cartea există și e numai a ta. Deocamdată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu