Prezențe, absențe. Enorm este să...

Am fost mereu norocoasă. Poate c-am și muncit pentru asta, nu-s sigură, nu cred, dar simt că am primit mereu mai mult decât m-am așteptat și decât am meritat. Sunt mereu uluită de cei care se așteaptă să primească mai mult și mai mult. Care vor să fie și acolo, și dincolo, peste tot dacă se poate - ei merită, lor le trebuie tot, au antenele permanent întinse, vor și aia, și ailaltă, celălalt de ce a primit?... Bătălia, de fapt, e să fii aici, la tine, înăuntru, ca să poți să mergi cumva înainte. Nu în afară (și astfel târât mereu înapoi sau, în cel mai bun caz, ținut pe loc). Vorbesc despre scris. Bătălia e să poți să rămâi cât mai mult așa cum ai început: să rămâi pur și simplu un om care scrie. Care scrie așa cum trăiește. Singur cu golul ăsta de aer în care se întâmplă magia. Fără așteptări, fără exces de afară, fără brațele pline de invitații și laude... Nu e ușor să refuzi, de fapt descopăr an de an că e tare greu. E sâcâială. Și e calea cea mai sigură spre dușmănie.

E o seară liniștită și mă trezesc scriind asta, la o cană de ceai, în lipsa cuiva căruia să-i vorbesc. Mă gândesc de mult la asta. Așa trăiesc. Așa este: uluirea în fața lăcomiei, trufiei, bătălia pentru izolarea-cea-bună (nor-ma-li-ta-tea) și cuibăritul în singurul loc cuvenit, unde se poate face ceva: tu cu tine, aici.

Am primit enorm și anul ăsta - enorm e gestul cuiva de care afli întâmplător, urmărind cu bucurie un interviu și văzând acolo rostit numele tău; enorm e timpul care ți se dă, sau pe care ți-l sapi, renunțând la una, la alta, la salarii, la joburi (bine) plătite și cu asigurare inclusă, la ieșiri cu prieteni, timp cu care poți face orice; enormă e ziua banală care începe și în care încă vezi cu ochii ăștia ai tăi - când citești, când te plimbi, când te uiți pe fereastră... Enorm e că umbli pe stradă, că există seri încețoșate și faruri și în toate așteaptă o poveste și-i viață. Mi-e foarte dor să scriu - nu a fost un an cu adevărat bun pentru asta, deși am scris mult, ca unic mod de salvare și de păstrat cutiuța întreagă -, să scriu cu adevărat, cum n-am mai scris de vreo trei ani, uitând cu totul de mine, fiind cu totul acolo, în unica realitate care este povestea. Și nu să scriu în primul rând, dar să trăiesc, să mă aud. Nu mi-e dor să fiu și colo, și dincolo, să mă risipesc în prezențe. Nu cred în autenticitatea celor care-și doresc foarte multe răsfățuri - fiindcă le merită! - și care se vaită constant. Nu despre asta poate fi vorba. Merităm tot ce ne e dat, suferința included (și câte lucruri bune nu ni se trag din suferințele noastre!).