Peste drum, la ICIL, de unde ne luam iaurt şi îngheţată, acum e un Kaufland. Fair enough. E depărtat de la şosea, curat, nu deranjează.
Celălalt bloc însă, un pic mai departe, cel în care am stat de la zece ani pînă la facultate, şi încă vreo opt ani după facultatea din Bucureşti, e întunecos, sumbru, rece, griul griurilor, o grotă, scara e îngrozitor de urîtă, mînjită de culori, şi uşa apartamentului e metalică, şi nimic din ce ştiai n-a mai rămas, doar aerisirea de la cămară, cu plasa prin care se uita motanul afară şi chiorlăia cînd vedea vreo frumoasă. Şi pleci cu părul pe obraji şi cu ochelari mari de soare, fără să răspunzi strigătului din urmă („Hei, ce tot pozaţi acolo!?”), fiindcă acela e un vecin care multă muzică populară te-a făcut să asculţi cînd învăţai pentru examene. Stă sub un copăcel, mai încolo, dar nu mai e nici urmă de salcie. Bye, bye...
Apoi în jos, înspre piaţă, fericită la întîlnirea cu aleile şi cu scările, şi scările astea sînt în poveste, şi mai e şi butoiul cu varză, să vedem. Dar a dispărut chiar piaţa, în locul ei e acum o clădiroaie imensă, albastră, urîtă, ca o uzină de acum zeci de ani, totuşi o construcţie nouă. De fapt, iată, e piaţa înăuntru. Iar butoiul cu varză murată e chiar la ieşire. E de plastic.
Mai jos, înspre gară, pe panta unde erau căsuţele cu acoperiş jos, doar o tocilărie şi-un gard de lemn au rezistat, în rest totul s-a ras, e ori pustiu ori s-a înălţat vreun mamut de beton, şi sînt întinşi pe jos şlapi coloraţi, şi chiloţi şi maieuri, şi mături, şi bidoane, şi covrigi, şi patru pisoi într-o cutie de carton, „Veniţi luna viitoare să-i luaţi!”.
Gara. Aici trec trenurile şi stă timpul. A stat.
Înapoi către centru. Ţîşnitori în formă de lalea, cofetăria Magnolia (neschimbată ca gara, rămîi cu gura căscată!), institutul de proiectare unde a lucrat tata (la etaj) şi eu (la demisol), şi apoi iarăşi buticurile, caruselul greţos, şi decizi să mergi mai departe, pe pavajul galben murdar oricît l-ar spăla, şi tronsonul ăsta dintre Trivale şi teatru e ceva mai uman, sînt şi terase, dar vai, biblioteca nouă ar trebui detonată, e monstruoasă, şi apoi piaţa teatrului, şi teatrul în sine, mare şi arhinecunoscut, însă cu plăcuţă pe care e menţionat finanţatorul (de ce?). Şi peste tot chioşcuri ale Poliţiei Locale (de ce?). Ce vrea oraşul ăsta, ce zice el, ce spune, ce zice?
Şi mai departe, către nord, la monumentul dedicat victimelor din Închisoarea Piteşti („În amintirea deţinuţilor politici anticomunişti ucişi în timpul reeducării prin tortură în perioada 1949-1952”), unde odihnesc pensionari cu sacoşe, la iarbă verde, la şosea. Şi apoi căutarea, ca un orbete, pe după blocuri, a închisorii, deşi ştii bine că şi ea există fără să mai existe, şi treci de parcări, de grupuri de copii, şi de porţi de întreprinderi păzite de cîini, şi de tomberoane de gunoi, şi uite o clădire cu geamuri atît de înguste, o fi, n-o fi, şi alături încă una, cu nefireşti de groase gratii, nu dincoace, ci dincolo de geamuri, sigur e, şi încă o clădire, sigur o fi. Celulele, T-ul. Acum găzduiesc firme, cea mare e renovată, galbenă, nu mai strigă nimic din nici o fibră, decît dacă bănuieşti şi dacă te opreşti şi taci binişor. Cea mică, cu gratiile la geamuri, e o ruină. Mai întrebi un om, mai ştie, mai nu ştie. Oricum, nici un însemn nicăieri. Ba se pare că ar fi undeva o plăcuţă, dar firma unde se pare că era sediul administrativ al închisorii are gard şi barieră, şi chiar dacă plăcuţa există nimeni n-o poate vedea.
Pe drum înapoi, în această primă seară, ăsta a fost răspunsul. Dacă Piteştiul, oraş nehotărît purtat de valurile comerţului, are ceva, ceva-ul e ăsta. Singurul loc important e puşcăria. Ar trebui alungate firmele, făcut muzeu. Ar trebui.
Sigur, sînt doar impresiile unui turist. Nu ştiu dacă s-a zbătut cineva pentru locurile astea, dacă există planuri, dar mă îndoiesc. Scriu despre o căutare şi o descoperire, ambele dificile, despre senzaţia de istorie abandonată, nepăsare, indiferenţă deplină.
Ajunsă acasă, am căutat să verific dacă într-adevăr acestea sînt clădirile. Am găsit nişte oameni care de anul trecut fac reconstituiri, pun cap la cap. Pe internet: www.fenomenulpitesti.ro/poze. Într-adevăr, acestea sînt. Dar trebuie să fii un detectiv foarte hotărît ca să le dibuieşti printre blocuri, în lipsa indiciilor de pe teren.
Drumul înapoi spre centru a fost cu ochii la biete vechi căsuţe ţinîndu-se într-o rînă, cu cărămizile trist expuse, printre buticuri şi case de amanet. Şi în centru, deodată, ochii pe florile care stau între gratii de fier. Orice rond, cît de mic, are ditamai gratiile! Convinsă că singurul loc important al Piteştiului, singurul cu istorie, singurul care emoţionează, care are ceva de spus, acela este. Închisoarea. Trebuie făcut ceva.
Fîntîna din centrul Piteştiului, de lîngă teatru, se poartă ziua de parcă nu ea s-ar fi destrăbălat noaptea. Albă şi diafană, găzduieşte porumbei pe buza umedă, ies poze cu balerine dacă stai frumuşel la pîndă. Dar seara! Poposisem seara, mă minunasem ce de copii, şiruri de patinatori, de biciclişti, o energie, o larmă pozitivă, o frumuseţe la apus. Şi deodată! Deodată lumina se stinge, e ora 9, iar fîntîna se colorează, jeturile ei dansează pe muzică, muzica răsună de undeva de sus, tăricel. Bucată după bucată, culori, culori. Ţipetele copiilor care se joacă cu minunăţii colorate, ca pe litoral. După spectacol, lumina revine încet, patinatorii îşi reiau goana. A doua zi, locul e cuminte ca o nevastă la întoarcerea soţului din delegaţie.
Gîndul că dacă aş avea un copil, l-aş înşfăca de mînuţă şi dusă aş fi de aici. Deşi era ceva magic în explozia de energie a serii. Dar mult mai multă urîţenie, iar cînd urîţenia e prezentată ca frumuseţe, şi ochi prea cruzi, prea tineri, o privesc, atunci trebuie fugit. Antivirus.
Iar dimineaţa, de-a latul. În Ştrand, coborînd pe liniştita Sfînta Vineri, intrînd pe lîngă haite de cîini, fericită că locul mai există, că e curat, uite şi două gaiţe, lebedele nu mai sînt, nici podurile de piatră şi lemn, doar fier vopsit în roşu şi galben, dar locul există, şi teatrul de vară, şi castanii, şi chiar şi trenuleţul... Şi undeva în stînga ieşirii, un loc de joacă, între copaci, şi deodată o amintire de dincolo de amintiri, aici mă dădeam în leagăn, poate prima oară în viaţă, îmi amintesc leagănul de atunci, doar o placă de lemn şi două bare metalice, senzaţia magică, atît de mică eram, dincolo de vîrsta amintirilor. Locul acesta mi-a ieşit în faţă şi mi-a strigat „Mă mai ştii?”. Şi nu-l mai ştiam, şi deodată l-am ştiut.
Mai departe, cu grijă la cerşetori şi la cîini. Singurul oraş unde eşti acasă e acela în care cunoşti cerşetorii şi cîinii. Nu-i cunoşteam.
Şi apoi, către Trivale, cu un lung popas la liceu. Bălcescu, acum Brătianu, deschis pentru rezultatele de la bac. Şi nimeni nu mă întreabă ce caut, şi tot înaintez, şi ajung rînd pe rînd în fiecare clasă, deschid cu fiecare clanţă, şi stau în banca mea, şi nimeni nu mă întreabă nimic. Dar mă întreb eu, oare de cîţi ani pe aici nu s-a mai reparat nimic, nu s-a mai schimbat nimic? Pe pereţi încă sînt înscrisuri de pe vremuri, fotografii şi panouri pe care aş jura că le ştiu de atunci. Vopseaua scorojită în fleici mari, în aripa din spate, gata să cadă, căzută deja. Jale. Dar emoţie.
Şi apoi în Trivale, aici n-ai cum povesti frunzele, şi lumina, şi potecile, şi băncile, şi chiar şi podul de piatră. Aici o cafea şi-un oftat şi gata călătoria.
Şi-am tot dansat mereu cu oraşul meu mort, aşa, rugîndu-mă să se trezească, să deschidă ochii, să respire din nou, să se scuture şi să se înalţe pe vîrfuri. Din cînd în cînd a făcut-o, doar pentru a avea de unde se prăbuşi iarăşi.
***
Foto:
Monumentul "Experimentul Piteşti", din cartierul Nord:
Imagini cu clădirile fostei închisori:
Fîntîna de la teatru, ziua, cuminte.
Cu pozele de noapte n-o vom face de ruşine.
În Ştrand, o gaiţă.
Tot în Ştrand, castane comestibile.
Amintit locul din copilărie, găsit imediat.
În Ştrand.
În clasa de liceu.
Lumina din Trivale.
La revedere!
Cu dragoste, pentru părinţii mei.
