Septembrie e al motanului meu

Pentru Ronnie (13 septembrie 1994 - 7 septembrie 2004), care m-a învăţat motănia, un fragment din volumul nou de povestiri.




Zei
(1982)
- fragment -

Aşa mi-am petrecut iarna, sau cît s-o fi dus din ea, învăţînd din mers, cum s-ar zice. De-acum, ziua a început să crească. Cad ţurţuri ici, colo, trebuie să-ţi şerpuieşti mersul şi mai abitir. Zeii sînt tot mai puţini darnici, de parcă gerul le-ar fi îngheţat pe vecie robinetele bunătăţii. Dar fiecare dimineaţă care vine mai devreme mă face să sper, să sper la ceva nedefinit şi dulce, ah, ceva greu de descris în cuvinte. Confraţii mei, însă, devin tot mai ciudaţi. Cîntă cît e noaptea de lungă, baritonal, uitînd de vechile pofte fireşti, de foame şi de frig, orbi la darurile zeilor, cîte şi cînd mai sînt, cu minţile plecate într-o călătorie de neînţeles. Dacă deodată, de undeva de sus, cade un cap de peşte congelat, ei trec mai departe indiferenţi la dar, chiorlăind prelung. Săptămîna brînzei, a zis un om mare (prefăcut mic) într-una din dimineţi, clătinînd obrazul. Dar n-au adus brînză, doar lapte şi cîteva pacheţele de unt. Săptămîna brînzei... Ceva la care mai trebuie cugetat.
Orice-ar mai fi şi asta, cert e că pe mine mă avantajează. Tînăr şi agil, rămas aproape singur în preajma zeilor, profit din plin, pun miez în foame, foame, foame, umplu miezul foamei.
Spre deosebire de ai mei, oamenii s-au înăsprit, simţurile li s-au ascuţit. Cozile sînt acum adevărate haite de fiare turbate, mutate în spatele Alimentarei, în curte, fiindcă zeii abia îi mai pot stăpîni, s-a ajuns ca oamenii să strige la zei, s-a ajuns pînă acolo încît un om a îndrăznit să treacă hotarul, să pună mîna pe cîntar, să facă ordine între oamenii care primesc darul. Oameni să facă împărţeala zeilor, o, ştiu că asemenea gesturi nu pot prevesti decît rele. Răul pluteşte în aer şi-ţi intră în oase aici, în curtea interioară, dimineaţa devreme, cînd haitele se adună şi se pornesc pe urlat. De priorităţi nici gînd să se mai ţină seama, astfel că traiul celor ca mine devine problematic. Un om mare se proţăpeşte de obicei în capul cozii şi nu lasă pe nimeni în faţă. La coadă, la coadă, strigă haita, orice intrus riscă să fie linşat. Iată un cuvînt nou, căruia mai întîi i-am învăţat miezul. Mare sau mic, tot omul şi toată pisica trebuie să se ducă la coadă. Pînă şi oamenii mici, cei mai mici dintre cei mici, deodată împrumutînd din comportamentul celor mari, se înhăitează acum, în grupuri compacte împing, se strecoară, urlă, cer, fac ordine, fug cu darul în braţe fără să privească în urmă, fără să mulţumească măcar, iar darul devenit pradă e rău, rău, rău prevestitor. Se aude că unii de-ai mei au păţit-o deja, prinşi în oarba îmbulzeală, striviţi de copitele haitei, chiar şi cînd nu făceau decît să cînte serenade.
Astăzi, iată, la fel. Haita la pîndă. Stau fiarele pe patru rînduri, cu urechile ciulite, cu ghearele boante înfipte în carne, cu pumnii strînşi, cu ochii sclipindu-le. Se crapă de ziuă, zeii încă nu s-au ivit, lacătele trosnesc îngheţate. S-au mîniat, sigur s-au mîniat şi nu vor mai veni. Aseară tîrziu, tot aici, o mulţime fioroasă a fost cît pe ce să linşeze două zeiţe. Şi pentru ce? Eu, unul, constatasem că pierdusem vremea degeaba stînd la coadă, dar n-aş fi îndrăznit să fac ce-au făcut ei. După ore de aşteptare (e cazul măcar acum să precizez că pe mine statul nu mă deranjează deloc, statul e cel mai important lucru în viaţă; dar oamenii par să fie diferiţi în privinţa asta), după ore de aşteptare deci, zeiţele înconjurate de lădiţe de lemn începuseră să împartă nişte sori. Nu carne, nu lapte, nu, nu, ci nişte nemaivăzuţi sori de aur, înveliţi în foiţă foşnitoare. Crezusem că e împotriva orbirii, dar, vai, foiţa ascundea de fapt un miros absolut îngrozitor, îţi înţepa nările, te punea pe fugă. Şi-am fugit. De după un stîlp, am privit uluit: oamenii păreau fermecaţi de darul teribil, se îmbulzeau mai abitir ca niciodată, pierzîndu-şi orice urmă de recunoştinţă şi calm, înnebuniţi de aceşti sori, cerînd socoteală zeiţelor, făcînd ei înşişi fel şi fel de socoteli, înmulţind, adunînd, împărţind. Au pornit războiul. Întîi cu zeiţele, apoi între ei. După crunta bătălie au rămas pe jos nasturi, fulare, mănuşi, şuviţe de blană şi-un miros de fiară turbată cum nu mai simţisem, acoperind teribilul miros de sori.
Miasma asta de rău se simte şi astăzi, a rămas impregnată în asfalt, îţi întoarce stomacul pe dos, în vreme ce furia haitei creşte, clocoteşte, umple curtea Alimentarei. Eu stau tupilat după stîlp şi privesc armata murmurîndă, şi mi-e groază, şi aş vrea să am curajul să mă duc acolo, sus, la gheretă, să flutur un petec alb de halat de zeiţă rănită şi să strig. Dar ce? Ce să strig? Oameni buni!?... Stau după stîlp şi privesc, respirînd regulat şi reamintindu-mi că a sta este cel mai important lucru din lume.
Ferestruica se luminează acum, cu un vuiet se strînge haita mai aproape, şi mai aproape, uşa metalică se deschide cu un dangăt, o şoaptă trece din gură în gură, creşte şi învăluie toată această mulţime: smîntînă, smîntînă. Smîntînă. Mînă. Stînă. Stăpînă... Şi-mi pierd minţile, înnebunit de gustul vag al unei amintiri. Şi mă pomenesc alergînd, traversînd curtea, stai, stai! îmi zic, dar tot alerg către haită, caut să le-o iau înainte, deşi să stau, să stau mi-ar fi atît de bine. Urlete aud. Şi apuc să zăresc cu coada ochiului un grup de oameni mici gonind după mine, vuind, lăsînd haita în urmă, tăbărînd înspre mine. Gheata unuia mă izbeşte în burtă. Zbor, fulgerat de durere şi groază, un salt rotit către înalturi, deasupra acestei curţi, foame, foame, şi-atunci îl văd, domnul şi stăpînul meu, zeu suprem pe care îl cauţi fiindcă l-ai găsit cîndva şi fără să-ţi dai seama l-ai pierdut, acela căruia i-ai spus rugăciuni fără să-i spui un cuvînt, doar miez de miez de cuvînt, acela pe care într-atît de mult îl adori încît adorarea asta, în veşnica ta căutare, devine durere, durere. Omul meu mic, într-o mînă ţinînd o plasă albastră, cu cealaltă scuturînd nebuneşte vlăjganul care m-a lovit. Şi ţipătul lui. Mă rotesc, mă rotesc, acum curtea, acum zidul, acum streaşina, acum cerul, iar curtea, o fereastră, un zăvor, iar cerul, şi-l aud, Sicul!, Sicul!, Sicul meu!... şi-mi amintesc, nu în cuvinte, ci în miez de cuvinte, lumea albastră şi strîmtă în care ne-am născut toţi ca unul, în care atunci cînd unul se mişca apoi se mişca altul şi apoi altul, iar lumea întreagă de acum, văzută de sus, seamănă cu punga primei naşteri, cînd unul crede că el laolaltă cu toţi ceilalţi e el, mişcîndu-se cînd altul se mişcă şi ţipînd cînd altul ţipă, nimic altceva de făcut, omul mic tot mai aproape acum, braţele deschise, ale lui şi ale mele, şi punga înălţată şi ochii largi şi gura largă şi apoi doar o durere cumplită, a ta şi a altuia, ca una, şi un ţipăt, al tău şi al altuia, ca unul, şi ochii largi şi gura largă ca a unuia singur şi apoi pocnetul. De negura lui mă înnegurez eu şi surzesc şi orbesc, un fel de linişte acum, un fel de căldură, doar că groaza că iarăşi va trebui să mă lupt să mă nasc. Cine ştie cum, cine ştie unde, cine ştie dacă.