Aparitia

Pe unul dintre traseele mele, la una dintre intrările în parc, e Raiul Pitulanilor. Despre raiul ăsta n-am scris niciodată, pentru că prea frumoasă şi prea zadarnic senină ar fi fost povestea. Dar azi e o zi în care mă gîndesc la ce avem, la ce pierdem, la triste în-locuiri, şi iată raiul.
Este o casă, chiar la intrarea în parc, cu o grădină părăginită în spate, în faţă cîteva trepte roase de timp, o bilă de piatră şi, de cele mai multe ori, o pisică, fie pe scări, fie sus pe pervaz. Iar pisica asta, dacă te opreşti şi foarte încet încerci să o mîngîi, chiar stă, şi cum-necum deodată vin şi alte pisici, mai ales dacă scoţi şi ceva bun din buzunar, hopa-ţopa, în salturi nebuneşti apar de peste tot pitulanii, pisici şi motani, toţi tigraţi, uite-i cum vin gonind de peste garduri, de prin toate curţile din jur, şi deodată te vezi înconjurat de şase, şapte, opt pitulani, toţi tigraţi, doar unul negru, spre superbeţea întîmplării, ca un accent.
Pitulanii aceştia o să îi cauţi cînd şi cînd, în zilele cu lacăt, şi-o să te bucuri întotdeauna de ei, chiar dacă niciodată nu vor mai fi ca prima oară, chiar opt, negru ca pantera şi cei şapte pitulani.
Iar de Crăciun, cu darul pitulat în buzunar, o să te îndrepţi cu sufletul senin spre raiul acela, şi-o să tresari cînd o să vezi din depărtare un ghem tigrat acolo jos pe alee, în zăpadă, şi de ce nu mişcă deloc o să te întrebi, şi oare e un pui de pitulan sau ce să fie acolo? Iar cînd te apropii vezi, vai, un uliu, un uliu păsărar, cu capul pe-un umăr, cu ochii închişi, cu aripile blînd adunate în frac. Şi nemişcat va rămîne acolo, în nea, pînă ce se vor ridica lacătele.
Şi atunci, într-o astfel de zi, îţi vei aminti de fragmentul acela atît de drag, pe care încă n-ai cutezat să îl pui la fereastră. Şi-o să îl scoţi, ca pe-un pui de pasăre răpitoare o să-l scoţi prea devreme din cartea lui cuib, şi-o să te gîndeşti la tot ce e deja dispărut în clipa în care îţi apare în faţă.

Într-o zi, ieşind de după un tufiş, Watt aproape că s-a ciocnit de domnul Knott, ceea ce pentru o clipă l-a stînjenit teribil pe Watt, fiindcă nu prea-şi terminase de aranjat îmbrăcămintea. Dar n-ar fi trebuit să fie stînjenit. Fiindcă domnul Knott avea mîinile la spate, şi capul plecat, în pămînt. Şi atunci Watt, la rîndul lui privind în jos, la început n-a văzut nimic în afară de iarba verde şi scurtă, dar după ce s-a uitat un pic mai mult a văzut o floricică albastră şi în preajma ei un vierme gras săpînd în pămînt. Deci poate că asta îi atrăsese atenţia domnului Knott. Şi astfel au stat pentru o scurtă vreme împreună, stăpînul şi servitorul, cu capetele plecate aproape atingîndu-se (ceea ce dezvăluie înălţimea aproximativă a domnului Knott, nu-i aşa, presupunînd că terenul era drept), pînă ce viermele a dispărut şi n-a mai rămas decît floarea. Într-o zi floarea avea să dispară şi să nu mai rămînă decît viermele, dar în acea zi anume floarea a fost cea care a rămas, şi viermele cel care a dispărut. Şi apoi Watt, privind în sus, a văzut că ochii domnului Knott erau închişi, şi i-a auzit răsuflarea, uşoară şi superficială, ca răsuflarea unui copil adormit.
(Watt - Beckett)