Mai întîi mă gîndisem, iar, iar, să închid blogul. Motive, o mie. Principalul, faptul că prea mult găsesc de cuviinţă să mă confesez şi să mă vait. Însă. Însă. E singurul loc unde/cu care mai vorbesc. Aşa l-am pornit, ca pe-un caiet, şi încă am convingerea că este suficient de umbrit. Mă simt bine în el.
Despre pîrşi. N-am fost atentă la ce mi-am dorit, şi uite că mi s-a îndeplinit.
Cît timp aţi stat vreodată complet izolaţi? Ştiţi cum e să nu ai absolut nici un fel de contact cu nici un fel de fiinţă de carne, o zi, şapte, zece, cincisprezece? Poate cîndva o să pot scrie despre asta. În fiecare din zilele care creşteau peste zece îmi venea să scriu un rînd, o exclamaţie, un urlet. Ar fi fost ca o voce dintr-un borcan, vocea unui spaţiu gol căzută într-un spaţiu gol. Singura fiinţă cu care am interacţionat a fost un cîine. Atît puteam zice. Mi-o repetam în fiecare zi. I-am ţinut fiecare lăbuţă între palme cîteva secunde, părea să-i fie frig. Scîrţîia. Mă cunoaşte de-acum, e o legătură intimă între noi, am fost impresionată cînd m-a strigat şi m-a oprit, ieri. Ştie, a simţit. Sau avea la fel de multă nevoie.
Şi-acum, ce de curaj mi-am făcut dintr-odată. Gesturi banale - să răspunzi la un telefon, să publici nişte poze, să stabileşti o întîlnire! - sînt gesturi de mare curaj. În lipsa oamenilor, nu mai eşti sigur de nimic din ce eşti. În prezenţa lor, în groaznicul "înapoi", te temi de ce-ai putea vedea, de ce parte din tine se va reflecta, şi cît de oribil. Dar, da.
P.S.: Am terminat de tradus o carte care mi-a plăcut mult. O jucărie din acelea care ştiu să facă tristeţile să stea în mîini şi să scoată limba, să te şi sîcîie, să te şi mîngîie. Cu isteţime. Se numeşte Vară fără bărbaţi şi a fost minunat de parcurs într-un februarie îngheţat. Mai multe cînd o fi să apară...
6 comentarii:
"Vara fără bărbaţi" - ce titlu fain pentru bărbaţi:)) Felicitări, Vera!
Ei, bărbaţii sînt - ca de obicei - în centrul intrigii. Doar că au luat o Pauză ("Pauza era franţuzoaică").
Mulţumesc, felicitări şi ţie! Ia să faci rost de o carte "normală" de tradus, să te dregi şi tu după cumplita "Pioniera goală". Ştii cum creşte moralul!?...
nu ştiu, că pînă acum am tradus numa' ciudăţenii:))
Da, aşa şi eu, asta e prima "normală", ca să zic aşa, şi a mers şnur, o plăcere, nu-mi venea să cred ce iute merge, e o diferenţă uriaşă. Deşi, ca orice text, a avut dificultăţile sale, dar şi o grămadă de jucării şi poezioare trăsnite, traduceam şi mă distram.
eu cel mai des basculez între cele zece zile şi celelalte, care par mereu mai multe şi mai puternice. în celelalte n-am niciodată încredere. mi-e şi cam silă de bucuriile pe care le aduc ele. se pot resorbi în cele zece oricând. caietul tău intră în cele zece zile ale mele. mulţumesc.
De sila aia mă tem eu cel mai tare, mă tem că a ajuns să mă domine, să mă transforme.
Lucrez acasă, ajungi să te întrebi pentru ce, cincisprezece zile în care nu ai contact real cu nici un om în afară de vînzătoarele de la colţ - asta poate fi minune, poate fi iad. Apoi două zile din celelalte, şi iar un şnur minune-iad şi tot aşa. Dar ieri am avut bucurii din acelea de care mi-era silă şi a fost bine. Cuminte, sorbit dintr-un ceai două ore şi avut un om în carne şi oase în faţă.
Ba eu mulţumesc, mult, mult.
Trimiteți un comentariu