Terasa

Să visăm la terasa aceea, cincisprezece metri pătraţi deasupra tuturor, o merităm după cît ne-am dorit-o şi după cît am mai rîs de-acel loc cu verdeaţă. Cum rîdeam, cum ne tot construiam din hruba noastră pustie acea casă înaltă, înaltă, şi cum te-mbiam - într-alt fel, doar uneori, pe-ntuneric - să ne mutăm dincolo de tot împreună, acolo unde-i doar verde şi doar nimica de bine, şi iată-ne acum, încă de partea aceasta, încă aici, bîjbîind; şi-atunci hai - măcar pînă diseară, sau pînă mîine în zori, cînd o fi să sune agentul - să visăm la terasă de parcă deja e a noastră, camerele nu contează,-s egale, alege-ţi tu primul. O să avem în sfîrşit şi copac, zic, şi poate şi un motan, poate unul persan, poate alb, sau mai bine un sfinx, sfinx zici?, da, un sfinx, ce de dor ne mai este să simţim un petec de piele în palmă, sfincşii sînt calzi, palmele noastre... Şi vocea se stinge. Sfinxul nostru se va holba - înţeleptul! - în camerele de la Inter, în camerele unde vin fără-de-grijii şi iubitele lor care nu iubesc ametistul, nici roua, nimic, ele doar maimuţici purtate în lese visează, şi zgărzi cu cristale swarovski, şi nici de privirea încinsă a sfinxului nostru nu le pasă deloc. Şi-apoi seara tîrziu ne vom milogi alintîndu-l şi zicîndu-i pe nume, pîs-pîs, pîs-pîs Empedocle, să vină în casă. Căci noi vom fi orbi, numai nări şi urechi, laţi de încîntare pe terasa aceasta, care-i a noastră pînă sună agentul.