La inaltime, ruina

Se făcea că pornisem spre valea fără nume. Multe locuri din Sibiu pentru mine n-au nume sau au cu totul altele decît cele din hărţi. Privilegiul unui gen de singurătate într-un oraş adoptiv, unde nu-i nimeni să-ţi umble cu etichete. Valea Ciorii îi ziceam; desigur, n-o cheamă aşa. Dar ciori. Odată, şi vaci.
Plecasam mai devreme ca de obicei, nu era încă zece. Am trecut de case, am traversat parcul, am urcat dîmbul şi iată valea, pustie, verde, copacii atît de înalţi şi înclinaţi pe o parte. Un soi de fericire în înclinarea asta pe care o aştept de fiecare dată cînd urc dîmbul, de parcă ar putea să dispară peste noapte; o să fur şi-o să plec ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, dar ca şi cum aş fi îndeplinit ceea ce era de îndeplinit.
Doi biciclişti au zburat în susul potecii, s-au dus. Absolut nimeni, nici înainte, nici în urmă.
Aici există un fel de pod, o ruină; e un fel de turn de apă de vreo patru-cinci metri înălţime, poate şase, către care poţi ajunge pe acest pod din dale betonate, proptit într-un capăt de malul văii, în celălalt de turn. Cîndva avea balustrade de fier, cîndva, le-am prins şi eu. Acum au rămas doar nişte dale de piatră, vreo douăzeci.
La primul pas pe pod, una dintre dale se clatină şi bufneşte puternic. Înaintez, ajung în capăt, iată piatra mea, nu-i loc de şezut, dar de tăcut, de privit, iată pajiştea sărbătorii mele. Fac o fotografie, două, deşi am zeci, deşi nu folosesc nimănui. Dar nu mă pot dezbăra. Şi deodată, buf. Inconfundabilă, în spate, bufnitura dalei de la intrare. O fracţiune de secundă şi ştiu, fără să mă uit în urmă: nu mai sînt singură pe pod. Cineva a urcat. Cineva vine spre mine. Podul e îngust, ştiu că nu poţi trece pe lîngă altcineva dacă vrei să te-ntorci, nu mă uit peste umăr dar ştiu că oricine a urcat şi înaintează spre mine, pentru mine a urcat, spre mine înaintează. Teamă şi onoare!
Mă uit.
E un cîine.
Un cîine cît ursul, alb, un pic de negru, mers greoi.
Iubesc cîinii.
Sînt claustrofobă.
Cîinele se opreşte foarte aproape, dar nu mă atinge.
Barieră cu ochi.
Se întinde de-a latul.
Şi-acum?
Mai fac fotografii, îi vorbesc, dăm să ne cunoaştem.
Nu ne cunoaştem. E grozav de impasibil. Cîine mare, bătrîn.
Şi acum?
Încotro?
La înălţime, pe o ruină, blocată.

Îţi povestesc. Ai visat, îmi zici.
Oare? Sigur că poate fi minunat interpretat. De aici şi ridicolul viselor.

Sus, deasupra acestui loc înverzit, unde ţi-ai dorit să ajungi şi-ai ajuns aproape fără să-ţi doreşti, ca într-o plimbare lejeră, de unde numai în jos, şi numai frîngîndu-ţi oasele.
Blocat de o fiinţă pe care ai putea-o iubi.

Mi-a fost frică.
Îmi este.

Dar a fost adevărat, îţi spun. Astăzi s-a întîmplat. Chiar a fost.
Nu prea crezi. Sună a vis. Iar visele fantastice sînt întotdeauna mai uşor de crezut decît o realitate aşijderea.
O realitate mulată pe spaime, pe nevoi, pe inconştient.

Iar apoi - dau năvală să-ţi zic - după o vreme, am sărit peste el. Un pas larg. Altceva nu era de făcut. El a mai stat un pic, apoi m-a urmat. Mersul lui legănat, de cîine în vîrstă, cu oase dureroase şi ani încîlciţi în blană. Ne-am plimbat împreună, înapoi, eu uitîndu-mă, el mirosind, eu uitîndu-mă, el mirosind. Am traversat strada în goană, atunci cred c-am şi rîs, vîjîiau maşinile în urma noastră, apoi am trecut de copacul în V, acela. Era ca un basm.
În cele din urmă, la pas, spinarea lui atît de aproape de genunchiul meu. Ca unul, pe Sub Arini.
Pe pod, lîngă locul de joacă, unde începea lumea, unde m-am oprit să-mi pozez iarăşi pîlcul de copaci - unde vă e umbra de-astă iarnă? - pe pod el s-a trîntit şi şi-a găsit o albină. A rămas acolo, jucîndu-se cu ea. O albină accidentată, mergînd pe asfalt în cercuri strîmte.
Pe pod ne-am luat la revedere. Cumva, era firesc.