Investiţie de început: riglă de lemn, 2 lei.
Dar înainte de start, un fel de punct final - debarasarea intimă: cîteva impresii fugare de la Bookfest.
Imposibil de priceput de ce lumea se dă în vînt să fie în preajma scriitorilor. Scriitorul e scriitor doar cînd e singur.
La tîrg se vorbeşte enorm, deşi toată lumea ar vrea să fie linişte.
Adorabil M.H., poate încadrabil în Watt ca "jerpelit şi flenduros", grozav de frumos aşa, glowing de-a dreptul în cenuşiul lui. Opus strălucitorilor loco, cu pantofii lor nespus de ascuţiţi, guralivi, atotprezenţi, plecînd de la tîrg cu pas hotărît, larg, satisfăcut, urcînd în bolid, lăsînd duhoare de gaz şi de ban în urmă, şi-un fel de huiduit mut pe care nu-l vor mai auzi, nu l-ar auzi nici dacă l-ar auzi.
M.H. spunînd că nu prea vorbeşte, că nu e un bun vorbitor. Scriitorii scriu, nu vorbesc. Sună cunoscut, nu? Tortura.
Ridicolul celor care au o replică imediat, la orice.
Nu am deloc încredere în scriitorii care au darul vorbirii.
Despre lansare.
Îmi pregătisem, pentru orice eventualitate, o versiune mai lungă şi aşezată pentru lansarea traducerii. Cît de cît, nişte idei, nişte puncte, să nu mă fac chiar de tot rîsul. Mi s-a mai întîmplat blocajul total, nu o dată. Dar am avut bănuiala că atunci ceva o să mă facă să vreau s-o iau la fugă. Şi-am pregătit şi versiunea telegrafică. Două-trei vorbe. Bine am făcut. Era tîrziu, era ca la tîrg. Nu era loc de onduleuri.
Despre munca de traducere nu se vorbeşte - fiindcă e indecent să povesteşti în public ce faci tu în dormitor; jucaţi şah, partida din Murphy e parte din poveste, personajele îşi dansează paşii caracterului; e grozav de amuzantă, eu am jucat-o de trei ori după ce am transcris-o în notaţia obişnuită la noi; citit poezia aparent banală cu "Nu se-abate/ Watt o iotă/ însă de la ce" - felul meu de-a da cuvîntul autorului; celor care doresc poză cu autorul - poftiţi după colţ, e acolo un panou cu portretul; trei vorbe, nu mai ştiu ce. A, despre Dream, că e pasăre rară.
E o formă de respect să fii scurt şi să fii chiar uşurel superficial, să nu te iei în serios, mai ales în condiţiile unui tîrg. Dramatice sînt lucrurile acasă. Despre asta trebuie să fii nebun să povesteşti în public. Cu microfoane!
Supunîndu-mă îndemnului, m-am fotografiat şi eu cu poza autorului. Sîntem mici, sîntem infimi, iar asta trebuie reţinut ca unică concluzie finală.
Dacă aş fi fost faţă în faţă - nu, umăr în umăr, fără să ne privim - cu cineva dornic să asculte, i-aş fi zis, cum îmi zic mie însămi, că:
La radio, în emisiunea ei, A.G. m-a întrebat dacă m-a pregătit traducerea lui Nabokov pentru Beckett. Stăteam pe un pat din garsoniera de împrumut. Am scos nişte sunete care trebuie să se fi auzit cumplit. Am bîiguit, cred, un sincer şi poate neruşinat Nu. Sau "m-o fi ajutat cumva, ştiu şi eu?" care suna în mod sigur a Nu. Ceva cam aşa. Am încercat să nuanţez. Sigur nu am reuşit. Vorbesc foarte, foarte prost.
Aş încerca să spun ceea ce gîndeam în tren.
Văd pe fereastră, din goana trenului, pajişti, ceaţă, cai.
A traduce din Nabokov a însemnat asemenea călătorii. Tainice, matinale, nepovestite nimănui, cu un fior de teamă pe şira spinării, uitarea de mine odată cu cufundarea în poveste, privitul intens al acestor pajişti, atenţia în descrierea ceţei - de evitat cuvîntul lăptoasă, de căutat mereu altul - strălucirea, scînteierea boabelor de rouă, privitul calului maro al cărui contur se desluşeşte vag, descrierea gîtului întins către iarbă, a botului umed amuşinînd, a sunetului firelor de iarbă zdrobite.
Pentru Beckett însă, a trebuit, cu fiorul de frică şi jenă permanent în spinare, cu buzele încleştate, mută pînă la boală, să sar din tren în mers, să nu strig, să sar apoi peste şine, să nu închid ochii o clipă, să merg cu pasul furnicii către cal, grijă să nu-l sperii, să mă apropii cu un milimetru pe lună, să văd atunci, despicînd lent ceaţa, că de fapt e o iapă, că dincolo de trupul ei e un mînz care împinge cu botul, căutînd laptele, tremurînd pe picioare. Să şi gust laptele, să vreau să adorm acolo, să nu pot, să nu mai pot. Să mă domine teama, doar teama, dar să mă şi veselesc nebuneşte, să nu ştiu dacă între timp şinele de tren nu s-au mutat cumva chiar pe sub mine.
Ceea ce nu spune nimic despre frumuseţea cărţilor celor doi autori. Nu e loc de comparaţie, desigur. Atunci, dragă ureche de lîngă mine, dragă ureche internă, aş fi deschis Vis... şi aş fi citit cele două pagini în care Belacqua le compară pe Syra-Cusa şi Smeraldina - "iată, într-o categorie dată (fuste), două articole independente" şi apoi "Dar, biet Belacqua, tu nu-ţi dai seama că esenţa frumuseţii e necategorisibilă, că transcende categoriile?". Da.
Vorbim doar despre muncă, vorbim despre ce s-a tăcut în ultimii ani, vorbim despre neputinţă şi spaime.
Aş fi răspuns, deci, nu. Un nu mai nuanţat.
Şi, pe de altă parte: Te pregăteşte o iubire de alta? Te pregăteşte o despărţire de alta?
Şi mai ales despre spaimă şi muţenie aş fi simţit şi încă simt nevoia să urlu, dar despre asta e indecent să vorbeşti şi în şoaptă. E bună, e terapeutică, e prietenoasă umăr în umăr, gură la gură, cîte o lungă postare de blog, ca aceasta. Doar un leac ca să poţi să taci mai departe.
Luaţi-o ca pe o tăcere, dacă vă rătăciţi pe aici. Aşa a şi fost.
- Fragment inedit din roman de sertar, plus strigăt de criză, pe blogul CDPL, aici.
- Fragment de povestire în Tiuk, aici.
16 comentarii:
ba daa, felul în care s-a petrecut traducerea fiecăruia spune multe despre frumuseţea cărţilor celor doi, spune altfel, mă simt complet stupidă în faţa încercării de a descrie cum, dar şi schimbările moleculare privite de un chimist prin microscop, povestite de el apoi, spun multe despre frumuseţea unei picături. e adevărat că picătura e frumoasă în sine. dar când acuitatea vizuală e mică şi când undeva există o lupă... e vorba de sensul acela frumos al "intermedierii". scuze, mă exprim tare greu.
Uau, sînt puzzlată complet de faptul că cineva a putut citi postarea mea interminabilă şi, eram convinsă, interesantă doar pentru mine. Şi o spun cît pot de serios. Postarea e un fel de debarasare după istovitorul tîrg, drumuri, aşteptări, risipă inutilă de emoţii. Spun ce n-aş fi putut spune.
Apropo, ştii ce bun e un blog după ce îţi crapă computerul cu tone de poze şi însemnări? :)
Ba zici bine, se înţelege. Ştiu. Spun doar că lipsa mea de îndemînare în desluşirea unui text, munca mai migăloasă sau de alt fel, de scotocire pînă la abrutizare, nu face cartea în sine mai frumoasă decît cea a cărei traducere a mers lin, cu muncă pe stil, nu pe deconstruire-interpretare-reconstruire. Sînt pur şi simplu munci foarte diferite.
Ora, ce bine că n-ai venit la tîrg şi că mi-ai dat semn cum mi-ai dat. Nici nu ştii ce bine ai făcut!
Eu îţi spun şi aici, felicitări.
Mi-ar plăcea să văd poza cu tine, Dana şi Beckett.
Sincer, pe mine m-ar fi şocat întrebarea. Bineînţeles că nu!, i-aş fi răspuns eu. În ce fel să te pregătească traducerea lui Nabokov pentru Beckett?! E ca şi cum ţi-aş spune: vezi că o să mănânci nişte saramură de mare amară, dar gustă mai întâi din fragii ăştia, ca să te introduci în gust...
Mi se pare că ai reuşit să surprinzi întocmai munca traducerilor, în cele 2 "călătorii" - bine le-ai zis - călătorii care pleacă spre ei şi te poartă mult prin tine, atât de diferite, fascinante, tainice, înfricoşătoare şi istovitoare. Pentru că doar de pe scaunul cititorului, mie mi s-a părut dintotdeauna o muncă imensă, cea a traducătorului. Ştiu că mă uit tot timpul la numele celor care au tradus cărţile pe care le citesc şi le spun în gând, mulţumesc.
Mie mi-a plăcut lansarea. A fost aşa cum i-ar fi plăcut şi lui Beckett, într-un cadru în care poţi fi auzit fără să fie nevoie să strigi, poţi fi văzut fără să te ridici în picioare.
Altminteri, târgul a fost într-adevăr obositor, cu excepţia cărţilor pe care mi le-am luat şi a oamenilor minunaţi pe care i-am întâlnit, după cum o ştii şi tu prea bine.
eu nu mă simt prea bine nici acum. cu două zile în urmă am pierdut primul becket prin casă, am răsucit casa cu susu-n jos, am scuturat-o, nu cădea de nicăieri (voiam să ajung din nou la privirea din preajma Maestrului Ochilor Obosiţi) şi becketul s-a ascuns, cum şi eu, până mi-am cerut de la el toate celea, dar incredibil de hotărât a fost în a-mi da de înţeles cum e cu ascuns (ce putea să facă becketul dacă nu să se ascundă foarte bine!). apoi l-am găsit lângă poveşti (uitasem că am căutat şi în ele nişte fulgi şi că apoi l-am luat cu teancul şi l-am lăsat printre marionce şi jurionce siberiene).dar a fost clar de tot. :)
şi parcursul acesta al traducerii chiar a fost vizibil pe blog, se simte cumt te-a însoţit fiecare în felul lui. da, blog e tare bun când pui în el "de păstrat". e bun şi ca reper temporal. şi ca drum de firmituri pentru hansel şi gretel.
Zvârluga - O zic de la bun început: întrebarea era bună şi firească. E chiar foarte bună întrebarea care te face să scotoceşti după un răspuns şi la atîta timp după ce a fost pusă. Răspunsul însă e şocant - pentru mine - ceea ce-am tot descoperit apoi căutînd ce-ar fi fost rezonabil să zic şi care mi-e, de fapt, adevărul. Dar nu mai vreau să vorbesc despre asta. :) Mofturi, mofturi!
Da, şi mie mi-a plăcut la tîrg, ştergem oboseala şi rămîn întîlnirile şi discuţiile. Uf, uite, acum îmi pare rău că n-a venit Ora, abia ce-am minţit-o că bine că n-a venit, dar era vorba de oboseală... :)
Deci, Ora, te-am minţit! Te-am pomenit din prima seară cînd, la lansarea lui Radu Vancu, am cunoscut-o pe Zvârluga, era deja cu cartea lui în mînă. Te-am pomenit şi în a doua. Dar era un vîrtej, unde cel mai adesea nu se putea vorbi, doar se aştepta şi se muta greutatea de pe un picior pe altul, na, ca la tîrg. Dar au fost şi perioade frumoase, de stat pe băncuţe, spre seară.
Beckettul ascuns! Da, pare normal. Se troglodea în vreo penumbră. Nu te chinui cu pasajele acelea care se reiau din 1 în 2, sînt aparenţe, sînt modificări mii, plus că întîi a fost 2-ul (adică romanul, din care a extras şi modificat în povestiri).
Blogul ca drum de firimituri hansel-gretelian mi se pare foarte, foarte de reţinut.
nu-mi dau seama dacă a ajuns şi comentariul 3, trimis acum câteva ore, am mâncat şi litere importante :(, am apăsat şi butoane greşite, sunt lovită de eclipsă pe bună dreptate, tot mai împotmolită.
dar mă bucur că m-ai minţit. se pune! :)
şi îmi pare rău că m-am evidenţiat prin chiul şi că a fost rost de pomenire, în loc de împărţit greutatea de pe un picior pe mai multe. în mintea mea era un lucru bun acest stat al meu pe loc. acum se tot şi tot schimbă.
Alt comentariu nu-i. O fi eclipsat?
De fapt, nici eu n-am stiut ca o sa fie atita rost de stat, never ever n-am stat atit de mult la vreun tirg, si never ever cu atit de multi oameni. Dar nu stam noi intr-un tirg, tot vorbitul-scris e mai vorbit. Na, ca mie mi s-au eclipsat diacriticele. O fi de la pelicanul vazut adineaori la tv.
doamne, vera, ce bine mi-e să te regăsesc-recitesc :)
Mă bucur, Ana. Sînt recunoscătoare.
Cîte bucurii ne facem în scris, atîtea dezamăgiri sînt posibile în întîlnirile de carne, şi-mi pare foarte rău de cei pe care i-am dezamăgit, sînt un omulan prăpădit care nu ştie cum să se poarte afară. E bine aici, în cotlon, de ţinut minte, de parcă aş fi uitat vreo clipă.
aşa e, bine ne este în cotlon şi-n scorbură. legat de întâlnirile nereuşite - cine a fost dezamăgit de tine (deşi mi-e cu neputinţă să-mi imaginez aşa ceva), probabil nu a privit unde trebuie, adică a privit înspre el în loc să privească înspre tine. eu tot aştept o plimbare cu tine prin submarini :)
"Submarini" e tot cotlon. Ar fi frumos, da.
Ei, dezamăgirile sînt foarte uşor de imaginat, nu geaba mă feresc de întîlniri, ştiu că nu mă ridic nici la nivelul gleznei de ţestoasă, mai ales că aici scriu despre mine fără să scriu despre mine, aşteptările pot fi greşite. Interior, fără exterior, pe cît posibil. Asta y, vorba cuiva.
Aşa că pe submarini să fie.
Vero, mi-a plăcut mult postarea ta ”lungă”. Cred că faci un bine cărților traduse, aducând vorba despre ele și munca ta atât de personală.
Andreea
Mă bucur, Andreea, dar e o biată şi neruşinată confesiune; se mai adună, iar blogul înghite multe, e teritoriu privat.
Însă nu cred că le pot face eu bine cărţilor nici să vreau, e peste poate, important e să nu le fac rău. Asta-i grija, teama majoră.
nunu, nu e peste poate. exact aşa cum li se poate face rău, li se poate face şi bine. şi aici li se face, andreea ştie.
Nu ştiu, nu cred, sîntem prea mici ca să facem noi vreun bine, cărţile astea sînt unde sînt, singura problemă reală a şoricelului de lîngă ele rămîne teama. E o intervenţie. Eu ştiu teama şi jena - asta primează, trebuie să rămîn sinceră. Puţinii oameni cu care vorbesc ştiu că nu vorbesc despre asta. Nu vorbesc despre cărţi, vorbesc cel mult despre mine, despre călătorii interioare. E un gest egoist, profund egoist, dar ajută din cînd în cînd, pentru echilibrarea muţeniei.
Trimiteți un comentariu