Totul se întîmplă cu acelaşi decalaj ca de obicei. Trebuie să fii fericit cînd "lumea" te crede fericit, dar sîmburele fericirii e în urmă, tu eşti de multă vreme deja altundeva. Ca să nu mai pluteşti aşa între timpuri, singura cale e să te plantezi zdravăn în realitatea momentului, în prezent. Să ai, cu alte cuvinte, din nou ceva de făcut.
O carte foarte bună de tradus. "În sfîrşit, un scriitor în familia Auster!" - cu două rînduri de ghilimele, de fapt. Cineva îţi spune că aşa se spune. Şi rîdeţi. Şi iată cartea, înaintezi, e cu adevărat foarte bună. Ce de vîrste, ce de identităţi, ce de farmec. Cu ea vom trece în anul viitor.
Seara, sclipirile bastonaşului de marmură care ţine paginile din dreapta. Laturile neşlefuite sclipesc ca zăpada, cu fulgi clar definiţi. Cel mai tare ştie să sclipească, de fapt, chiar ruptura. Şlefuitul e moartea sclipitului. A străluci, a scînteia, a sclipi, a luci. Iaca verbe. Mi-e dor de prima dragoste, vorbesc de traduceri, iar promisiunile anului viitor mă ţin cu urechile ciulite umed, îmi tremură picioarele ca ale unui ied nou născut. Acum cinci ani, într-o toamnă foarte asemănătoare cu asta, începeam să traduc. Şi mi-era dor de acel început, de a străluci-a scînteia-a sclipi, mă întrebam oare cînd, oare dacă, oare mai?
O cană cu lapte. Alb, mult alb, marmură şi lapte. Şi o poveste cu toate vîrstele. Noi o iubim pe Eggy. Eglantine, 5 ani. Cartea asta ori chiar miroase în fibră a Nabokov, ori deviaţia olfactivă îmi aparţine. Wishful thinking.
Blogule, globule, punte de trecut traducerea.
Zece zile azi de cînd n-am vorbit cu om ochi în ochi.
6 comentarii:
ce m-am chinuit, nu ştiam că siri şi paul sunt soţi :)
cu gândul la sclipit, scânteiat, lucit, eu tot la prima suferinţă am rămas, prima compunere, unde ziceam (şi încă mă ambiţionez) că "stelele aurii strălucesc ca argintul viu" şi unde, după ce că mi s-a dat la cap cu axioma că auriul şi argintiul se exclud reciproc, mi-au mai răsucit şi cuţitu-n rană cu informaţia că "viu" înseamnă mercur şi nici vorbă de argint căruia-i bate inima.
Of, învăţătoarele astea... Păi prima ta compunere era memorabilă. Iar cu albul cred că ai ştiut tu de mică cum stă treaba.
Eu am luat un 4 în clasele 1-4, cîndva, fiindcă la anotimpurile dintr-un an am scris: Iarnă-Primăvară-Vară-Toamnă şi am zis şi lunile cuminte în dreptul fiecăruia, aşa cum veneau ele: Ianuarie-Februarie-Martie; Aprilie-Mai-Iunie; Iulie-August-Septembrie; Octombrie-Noiembrie-Decembrie. 4, scurt. Degeaba am căutat să-mi conving părinţii că eu am dreptate. Nu e LOGIC ca o lună dintr-un an să treacă în alt an.
Dar să mă opresc, fiindcă altfel
Vom bea aşa întreaga noapte
Întreaga noapte-aşa vom bea
şi mi s-a terminat cutia de Napolact roşu.
şi primăvara nu începe niciodată în martie. :) de fapt mie mi-ar fi convenit 4. învăţătorul mi-a dat notă mare, doar acasă l-au luat făcut şi pe el praf, ce fel de învăţător mai e şi ăsta de ţi-a dat notă mare pentru ceva atâta de greşit. întreaga dimineaţă la cafea.
Învăţătoarea mea nu dădea niciodată media 10. 10, zicea ea, e pentru profesor. Orice mică, infimă scrîşneală, era depunctată. Sufeream. Nouă pentru o virguliţă? Şi nu pricepeam, de ce la cea mai bună învăţătoare din şcoală noi avem notele cele mai mici? Dar a ajutat, poate. Într-un fel. Într-altul, oare nu de acolo oi fi rămas cu spaima permanentă că greşesc?
Mă uitam iar la stelele tale, ce copilaş mai trebuie să fi fost tu.
Întreaga dimineaţă, învăluită-n ceaţă.
frumoaselor! :)
mi-am amintit de învăţătoarea care, înfuriată, nu vroia să creadă că vedeam aerul, pic cu pic. (şi strălucitor, lucios, scânteietor).
I feel pretty,/ Oh, so pretty...
Cam multe învăţătoare care nu vor să deschidă urechile, ochii.
Propoziţie corectă:
Ana vede aer.
Trimiteți un comentariu