"Infirmi şi nebuni, noi ne îndreptăm şchiopătând spre linia de finiş cu stiloul în mână”

Am ales cîteva fragmente din Tristeţile unui american, de Siri Hustvedt, volum în curs de apariţie la Editura Polirom. O carte pe care am tradus-o recent şi care, inutil să mai spun, mi-a plăcut enorm. O istorie de familie care înglobează în ţesătura ei deasă poveştile întretăiate ale unor personaje fermecătoare, din generaţii diferite, narator fiind un bărbat, psihiatrul Erik Davidsen. Mai multe, la timpul potrivit.


Mi-a zâmbit şi ea, dar apoi s-a ridicat, pur şi simplu punând capăt interviului. Gestul brusc mi-a provocat o dorinţă subită de a îi afla povestea, de a şti totul despre această femeie, despre fetiţa ei de cinci ani şi despre misteriosul tată pe care fiica îl pusese într-o cutie.
Înainte să iasă pe uşă, am zis:
— Vă rog să îmi spuneţi dacă vă trebuie ceva sau dacă pot să fac ceva înainte de-a vă muta aici.
Le-am privit coborând scările, m-am întors pe coridor şi m-am auzit zicând „Sunt atât de singur”. M-a zguduit, fiindcă această propoziţie devenise un tic verbal involuntar. Rareori îmi dădeam seama că o spuneam sau poate că nici nu înţelegeam că rosteam cuvintele cu voce tare. Începusem să experimentez această incantaţie nedorită încă de pe când eram căsătorit, bălmăjind-o înainte de culcare, în baie, sau chiar şi la băcănie, dar în ultimul an se accentuase. Tatăl meu făcea asta cu numele mamei mele. Când stătea singur într-un fotoliu, înainte să aţipească, şi mai apoi, în camera lui de la azil, rostea Marit iarăşi şi iarăşi. Uneori o făcea şi când ea se afla suficient de aproape încât să-l audă. Dacă îi răspundea la chemare, el părea să nu ştie că vorbise. Asta e stranietatea limbajului: trece de hotarele trupului, este în acelaşi timp şi înăuntru şi afară, iar uneori se întâmplă să nu observăm că pragul a fost trecut.

*

Doamne, ce dor mi-e de el. Doamne, ce mai ştia să scrie. Surprindea lumile subterane în poveştile lui – acele regiuni zbuciumate şi ascunse ale umanităţii, exprimate într-un limbaj pe care îl înţelegem cu toţii. Dar Inga avea dreptate. Chiar devenise tot mai trist şi se chinuia cu somnul. Îmi amintesc că o dată i-am făcut o sugestie discretă, cum că psihoterapia sau o şedinţă de psihanaliză ar fi o aventură pentru el, şi că dacă asta părea imposibil, un antidepresiv i-ar putea înălţa moralul căzut, dar ar trebui să se lase de băutură. Max se lipise de mine şi mă apucase de braţ: „Erik”, a zis, „ştiu că ai intenţii bune, dar eu am o înclinaţie spre autodistrugere, în cazul în care n-ai observat, ceea ce mă îndoiesc profund, de vreme ce trăieşti din asta, dar oamenii ca mine nu se duc să-şi găsească salvarea. Infirmi şi nebuni, noi ne îndreptăm şchiopătând spre linia de finiş cu stiloul în mână.”

*

— Trebuie să mă duc la baie, a zis Sonia, apoi s-a ridicat şi a plecat de la masă.
Limbajul este adesea ceva superficial, m-am gândit, un firicel subţire de informaţii auzite şi goale de orice conţinut, dar atunci când suntem împovăraţi de emoţie, poate fi infernal de greu să vorbeşti. Nu vrem să lăsăm să ne iasă cuvintele, fiindcă atunci ele vor aparţine şi altor oameni, iar acesta e un risc la care nu vrem să ne supunem.

*

— Îmi lipsesc pacienţii. E greu de descris, dar când oamenii au nişte nevoi disperate, cade o cortină. Acea poză care e parte a lumii obişnuite dispare, acea falsitate a lui Ce-mai-faci?-Bine-mersi.
M-am oprit.
— Pacienţii pot fi guralivi, muţi sau chiar violenţi, dar există în ei o anumită urgenţă existenţială care e revigorantă. Te simţi aproape de purul adevăr a ceea ce înseamnă fiinţa umană.
— Fără ipocrizie, cum ar fi zis tata.
— Exact, fără ipocrizie.

*

Ştiu că adesea ceea ce se spune este mai puţin important decât tonul vocii cu care sunt spuse cuvintele. Există o muzică a dialogului, armonii misterioase şi disonanţe care vibrează în corp ca un diapazon.

(trad. V.D.N.)

- text publicat şi pe blogul de pe adevărul.ro, din motive duminicale -


Alte fragmente, în Suplimentul de cultură, aici.