Într-o seară şedeam, între râu şi apus...

Într-o seară şedeam, între râu şi apus,
Sus pe podul cel vechi, tu şi eu.

Îi era prea lene ca să înoate înapoi până pe malul celălalt; a urmat fără grabă cărarea care înconjura lacul pe marginea sa nordică. În locul unde o largă pantă nisipoasă ajungea până la apă, cu rădăcinile descoperite ale pinilor neliniştiţi susţinând ţărmul alunecos, se mai aflau nişte oameni, iar mai jos, pe o fâşie de iarbă, erau întinse trei corpuri goale, alb, roz şi maro, ca o triplă mostră a acţiunii soarelui. Mai departe, de-a lungul curburii lacului, era o întindere mlăştinoasă, iar pământul de pe potecă, închis la culoare, aproape negru, i se lipea înviorător de călcâiele goale. A urcat din nou, pe o pantă presărată cu urzici, şi a mers prin pădurea pestriţă către ascunzişul lui. Totul era vesel, trist, însorit, umbrit – nu avea chef să se întoarcă acasă, dar era vremea. S-a întins pentru o clipă sub un copac bătrân care i se păruse că-i face semn – „Hai să-ţi arăt ceva interesant”. Printre copaci a răsunat un cântecel, iar acum apăruseră, mergând cu pas vioi, cinci călugăriţe – cu feţe rotunde, purtând haine negre şi scufii albe – iar cântecelul, pe jumătate de şcolăriţe, pe jumătate angelic, plana mereu în jurul lor, în timp ce una, apoi alta se apleca din mers pentru a culege o floare modestă (invizibilă lui Fiodor, deşi el era culcat în apropiere) iar apoi se îndrepta cu foarte multă uşurinţă, reuşind simultan să ajungă la nivel cu celelalte, să intre în ritm şi să adauge această floare fantomatică la un buchet fantomatic, cu un gest idilic (degetul mare şi arătătorul atingându-se pentru o clipă, celelalte degete curbate delicat) – şi totul se asemăna foarte mult cu o scenă de teatru – şi câtă pricepere era în toate, ce infinitate de graţie şi artă, ce regizor stătea pitulat în spatele pinilor, ce bine era calculat totul – mersul lor uşor deranjat şi imediat nivelându-se iarăşi, trei în faţă şi două în urmă, şi faptul că una dintre fetele din urmă a chicotit scurt (un simţ al umorului foarte monahal) din cauză că una din faţă, deodată, într-un mic acces de expansivitate, aproape că bătuse din palme la o notă deosebit de celestă, şi felul în care cântecul scădea pe măsură ce se depărta, în timp ce un umăr continua să se aplece şi degetele căutau o tulpină de iarbă (dar aceasta, abia legănându-se, rămânea să lucească în soare... unde se mai întâmplase asta înainte – ce anume se mai îndreptase şi începuse să se legene?...) – iar acum ele se îndepărtaseră, toate, printre copaci, cu pas rapid, încălţate în botine cu nasturi, iar un băieţel mic pe jumătate dezbrăcat, care se prefăcea că-şi caută mingea în iarbă, repeta obraznic şi maşinal o frântură din cântecul lor (ceea ce muzicienii numesc „refren bufon”). Ce montare! Câtă muncă fusese depusă în această scenă uşoară şi rapidă, în această traversare plină de pricepere, ce muşchi erau sub acea pânză neagră şi cu aspect greoi, care avea să fie schimbată după pauză cu fuste de balet din voal.

De îţi pare vieaţa amară,
Nu te pune cu ea, ci mai bine
S-admiţi vina ta de-a te naşte
Cu o inimă tandră în piept.
Iar de nu vei pofti recunoaşte
O vină vorbind de la sine...


Darul, Nabokov

(în pregătire la Editura Polirom)