Iaşa şi Hazel - două dispariţii

Există o asemănare fermecătoare, astăzi am descoperit-o, între două sfâşietoare pasaje din Darul şi Pale Fire ale lui Nabokov. Două sinucideri - două vieţi tinere, vulnerabile, fragile, curmate din dragoste, din lipsa dragostei, din nepăsarea celor apropiaţi - sunt imaginate şi descrise cu câteva detalii comune.

În Darul, este fragmentul despre triunghiul dragostei, Iaşa, Rudolf şi Olia, din care Iaşa nu mai scapă cu viaţă. Este unul dintre fragmentele mele preferate, funcţionează şi ca o poveste separată. Veşnica poveste cu x îl iubeşte pe y, y îl iubeşte pe z, însă cei trei sunt, aici, legaţi de o strânsă prietenie. O relaţie geometrică între sentimentele lor, un triunghi înscris într-un cerc, erodând, erodând, până ceva se rupe.
Când nu se mai poate îndura, cei trei pornesc spre pădure, înarmaţi cu un revolver (prezentat ca un copilaş care în decursul ultimelor întâmplări a tot crescut) şi hotărâţi să se sinucidă cu toţii. Iaşa se oferă să se omoare el primul. Coboară într-o viroagă, spre malul lacului unde nu se mai află decât un om care aruncă un băţ în apă, la cererea câinelui său. Ceilalţi doi, Rudolf şi Olia, stau vreme îndelungată aşteptând împuşcătura. Sunt, încă de pe drum, detaşaţi de Iaşa - între ei s-a creat, printr-un mic incident din tramvai, o anumită complicitate. Caută ţigări în impermeabilul lui Iaşa - se descurcă, deja, în lipsa celuilalt. Iaşa scrie cuvintele de adio pe dosul unei cărţi de vizită: Mami, tati, sunt încă viu, mi-e foarte frică, iertaţi-mă. Într-un târziu, se aude pocnetul surd al împuşcăturii. Ceilalţi doi, speriaţi, se străduiesc să-l facă să-şi revină: îl stropesc cu apă, îl trag din tufe în stuf. Dar nimeni nu le este de ajutor: "arhitectul Ferdinand Stockmeisser plecase de mult cu setterul lui ud."
Rămân doi părinţi înnebuniţi de durere. Fata, Olia, va părăsi oraşul. O putem bănui distrusă - dar mama o vede ca nepăsătoare, lipsită de simţire. Rudolf, însă, e văzut ca plin de milă şi înţelegere: el o vizitează de îndată pe mama îndoliată, se tăvăleşte la picioarele ei şi se dă cu capul de "colţul moale al divanului", după care pleacă cu "pasul lui minunat săltat de-a lungul bulevardului". Achitat.

În Pale Fire, în Cântul al doilea al lui Shade, părinţii au o fetiţă pe care o văd crescând cam dolofană, "n-o fi o frumuseţe, da-i simpatică", apoi distribuită în roluri de femeie de serviciu când alţi copii sunt elfi şi zâne, în timp ce tatăl plânge în toaleta bărbaţilor. Isteaţă, citită, fata vorbeşte folosind cuvinte inversate, ia premii, dar niciodată nici un june nu va veni cu maşina să o ducă la bal... Într-o seară, dactilografa lui Shade îi propune ca fata să-l cunoască pe vărul ei. O blind date. Pornesc cu maşina, cele două plus logodnicul dactilografei. Pe văr îl vor lua pe drum. Găsesc barul unde ar trebui să intre, dar tipul se plesneşte deodată peste frunte: vai, trebuie să plece, a uitat cu totul de o întâlnire importantă cu un amic. Fata zice că înţelege, şi din păcate chiar înţelege prea bine; nu vrea să rămână la bar cu ceilalţi doi în condiţiile astea - aşa că ei o conduc la staţia de autobuz.
Acasă, timpul trece ca acasă... Părinţii se uită la televizor, ceasul ticăie în timp ce ei schimbă canal după canal, iar fata lor coboară din autobuz undeva pe traseu, se apropie de lac... "Din cabana sa de pe malul lacului, un gardian, Tatăl Timp, foarte cărunt şi cocoşat, iese cu câinele său neliniştit şi porneşte de-a lungul ţărmului cu trestii. E prea târziu."
Şi dacă unii vor crede că fata a încercat să traverseze lacul, şi dacă unii vor crede că s-a rătăcit, părinţii ştiu: Era o noapte cu dezgheţ, o noapte cu rafale, foarte agitată. Primăvara neagră aştepta după colţ, tremurând. O formă neclară s-a desprins de malul cu trestii, a pătruns într-o mlaştină lacomă şi s-a înecat.

Iaşa şi biata Hazel odihnesc împreună şi singuri, într-un loc cu trestii unde nici un om, nici un câine...
În vreme ce toţi Rudolfii, toate dactilografele şi toţi verii grozavi nu vor pricepe niciodată nimic, la fel cum nu vor tresări niciodată la vreo asemenea carte, şi nici nu se vor lovi, cuprinşi de vinovăţie, cu capul de colţul vreunui divan, exceptând desigur cazul când acesta e moale. Şi tot lor şi celor asemenea lor le va scăpa veşnic infinita tandreţe, blândeţea şi onestitatea lui Nabokov.