Nopţile-s lungi toate. Nu-mi amintesc ultima absenţă a insomniei. Durerea de dinţi se poate imagina, dar de ce să nu ne jucăm cu vreo durerea reală, alta? Atunci, e aşa. Se doarme buştean cam o oră, prima. Poate două. Mă trezesc, mi se pare că sunt mai clară ca în toiul zilei. Mă ridic din pat, mă duc la fereastră, deschid larg fereastra, mă aplec pe fereastră, respir adânc, ascult, mă uit la liliecii care trec razant, plec de la fereastră, merg la baie, nu închid uşa, dar voi aşteptaţi afară, ies din baie, mă duc în bucătărie, bâjbâi după sticla de apă, mă lovesc de vreun colţ, la şold, la degetul mic de la picior sau la genunchi, icnesc, iarăşi mă duc la fereastră, respir larg, ascult, mă uit la ramurile copacilor, cireşul nu mai are frunze deloc, mestecenii rezistă, mă bag în pat, aşternuturile-s reci, e plăcut, cred că o să adorm, dar nu, nu adorm, nu, uite că tot nu adorm, nu pot să adorm nicicum, şi apoi tot aşa, de la pat la fereastră, de la fereastră la baie, de la baie în bucătărie, de la bucătărie la fereastră, iarăşi în pat, iar la fereastră, iarăşi în pat, şi iar la fereastră, iarăşi în pat, iar la fereastră. Uneori, foarte rar, deschid computerul, aprind o veioză albastră.
Nu citesc noaptea. Îmi trebuie lumină, lumină bună ca să citesc, şi mintea de zi, nu mintea unui insomniac expandând probleme în cercuri concentrice. Iar timpul, timpul nu trebuie umplut niciodată, timpul trebuie ţinut în loc – chiar în gestul deschiderii ferestrei şi în statul în picioare lângă pervaz este o dorinţă de-a ţine pe loc.
Să ne imaginăm durerea, noaptea. Dar durerea-durere nu va fi niciodată una de dinţi.
Cehov are două povestiri, Ah, măseaua! şi Durerea. Prima e amuzantă, o schiţă care începe cu “Pe Serghei Alekseici Dîbkin, amator de artă scenică, îl dor dinţii.” Omul se suie în birjă, merge la adresa dată, urcă la etaj, iar după o aşteptare de-o veşnicie intră şi pricepe că, din greşeală, a nimerit la avocat. Dentistul era cu un etaj mai jos. Însă în Durerea: “Se înserează. fulgi de zăpadă mari şi apoşi roiesc alene în jurul felinarelor aprinse de curând şi se aşază în strat subţire şi moale pe acoperişuri, pe spinările cailor, pe umerii şi căciulile oamenilor. Birjarul Iona Potapov e alb din cap până-n picioare, ca o nălucă. Stă pe capră încovoiat, atât cât se poate încovoia un trup viu, şi nici nu-i trece prin gând să se mişte.” În birjă urcă un militar, strada e aglomerată, clientul agitat şi grăbit, Iona ar cam povesti care-i este durerea, “Mi-a murit feciorul săptămâna asta”, dar muşteriului nu-i arde de poveşti, “Haide, mână, mână, aşa n-ajungem nici poimâine. Arde-l cu biciul!” Apoi, trei tineri. Tot agitaţi şi surzi, “Iar durerea lui e fără margini şi fără sfârşit; dacă i s-ar sparge pieptul şi s-ar revărsa, apoi fără îndoială că ar inunda întreg pământul… Şi cu toate astea, nimeni n-o vede. S-a cuibărit într-o găoace atât de mică, încât n-o vezi, s-o cauţi cu lumânarea!” Iona porneşte, în cele din urmă, spre casă. Nici birjarul cel tânăr de la grajduri nu vrea să-l asculte, adoarme. Dar Iona trebuie să povestească cuiva pe îndelete, cum i s-a îmbolnăvit şi i-a murit fiul. În grajd, noaptea, vorbeşte cu calul: “Aşa, puică, aşa, iepuşoara tatii… Nu mai este Kuzma Ionîci… M-a lăsat şi s-a dus… S-a apucat să moară, aşa, degeaba… Să zicem că ai avea tu un mânz, şi că mânzului ăstuia i-ai fi mamă dreaptă… Şi să mai zicem că, aşa, deodată, mânzişorul ăsta s-ar prăpădi… Nu-i aşa că ţi s-ar rupe inima?” Iar căluţul, ce să vezi, “ronţăie, ascultă şi suflă peste mâinile stăpânului”.
Dar unde să găseşti tu noaptea un căluţ?
(Răspuns la o anchetă pentru revista Astra.
Întrebarea, adresată de Bogdan Coşa, era: "Durere de dinţi moderată până la tare, începutul unei nopţi lungi, casă adormită/pustie - o clasică, în fond. Cu ce vă umpleţi timpul până dimineaţă? PS: Citiţi? Dacă da, ce anume?")
Şi o altă anchetă, Noi în anii 2000: O antologie a prozei scurte, în Suplimentul de cultură, aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu