Să se pornească o muzică, să tacă o alta. Despre scris

Circulă această… acest joc piramidal pe blogurile scriitorilor. Îi mulţumesc lui Radu Vancu pentru că m-a invitat. Răspunsurile lui se află aici.
Jocul a pornit din America şi până acum s-a tot răspuns în engleză. Eu cred că, după atâtea ramificaţii, putem să ne relaxăm şi să ne simţim ca acasă pe rămurica noastră – o să scriu în limba română. Şi vom putea invita la joc şi scriitori care nu ştiu limba engleză.
Îi invit să răspundă la întrebări, lunea viitoare, pe Mihail Vakulovski şi Radu Pavel Gheo – scriitori care şi traduc literatură.


1) La ce lucrez?

"Pe pasărea care cântă de dimineaţă o mănâncă pisica" – aşa îmi spunea mama când triluiam prea devreme. Nu-mi place niciodată să spun la ce lucrez. Dar pot vorbi despre lucrurile încheiate.

În Vinerea Mare, după-amiaza, am terminat corectura finală pe macheta unei cărţi. Probabil o să apară pe la jumătatea lunii mai. Toate cuvintele din ea sunt ale mele, deşi nici unul nu e al meu – este o traducere (aşa îmi place să spun în cazul traducerilor; dar bineînţeles că nici măcar cuvintele româneşti nu-s toate ale mele). După povestea asta destul de complicată, pot spune liniştită că nu lucrez la nimic.

Despre lucruri încheiate.
Cea mai recentă poveste este Lampioane, veselie, o proză scurtă lunguiaţă, scrisă în martie pentru ceea ce trebuia să fie o antologie coordonată de Luciat la Editura Univers, care din păcate nu mai apare. Povestea e gândită însă ca parte dintr-un proiect, nu-mi rămâne pe drumuri.
Stă să apară (dar de când stă aşa!) Simfonia animalieră. Este o carte minusculă scrisă în 2012, ar fi trebuit să iasă la finalul anului trecut, s-a mai amânat şi nu e greu de înţeles de ce, nici eu n-am insistat, am fost complet acaparată de altceva, aveam nevoie de linişte, o apariţie m-ar cam fi încurcat. Acum s-au făcut şi nişte ilustraţii, zilele astea ne uităm pe ele…
Amuzant e că în Simfonia animalieră un capitol porneşte de la o imagine din cartea tradusă acum. Folosisem şi câteva versuri, traduse mai demult "în casă", doar pentru mine. Iată, apare traducerea, pe care nici nu mă gândeam acum doi ani că o voi face, iar cartea mea încă nu-i publicată. Ca-n Iepurele şi ţestoasa. E drept, am dopat ţestoasa.
Şi-am mai pus în raft relativ recent basmul Mereu-Mereu şi dragostea măiastră. Nu ştiu dacă-l public.

Altfel, lucrez la un ierbar pe care l-am început în primăvara asta.
Mai există un jurnal telegrafic, sec, pur utilitar, nepublicabil, început cu ocazia unui sfârşit – a apropierii unui sfârşit. Aici notez tot – apariţia perechii de ulii păsărari, locul în care cântă mierloiul, alergările în parc, lucrurile astea concrete care pentru mine contează şi alcătuiesc viaţa, dar care n-ar reprezenta absolut nimic pentru nimeni altcineva.

Între volumele mele de proză trec de obicei patru ani (2004, 8, 12). Mai strecor printre ele, cel mult, micile jucării care nu necesită nici pe departe atâta efort. Am timp; timp să fie. Şi cred că aş vrea ca de data asta să dureze mai mult.


2) În ce fel diferă ceea ce scriu eu de alte cărţi din cadrul aceluiaşi gen literar?

Nici măcar nu ştiu cărui gen i-ar aparţine Simfonia animalieră. E o carte din patru părţi, pe structura unei simfonii; dacă aş fi editor nu aş şti în ce colecţie să o încadrez. Să fie proză? Să fie un micro-roman? Sau să fie un poem în proză? E o simfonie. O suna pompos, dar e o carte de dimensiuni reduse, fragilă. Simfoniile durează, de fapt, doar câteva minute.
La fel, ce să fie Mereu-Mereu şi dragostea măiastră? Este “un basm într-o mie de versuri”. Dar ce e, de fapt?
Nu ştiu, nu mă interesează genurile ca etichete pe borcane. Scriu însă diferit de la o carte la alta, urmărind strict stilul şi tonul impuse de povestea spusă sau de fiecare fragment din poveste. Acesta e felul în care am eu nevoie de scris, de joaca serioasă care implică rigoare, reguli şi disciplină; cu mintea mereu întinsă cu un braţ dincolo de ea însăşi, în acea lume de dincolo a imaginarului, în acea nouă realitate construită de tine, din care te poţi servi la infinit. Sau, mă rog, cât te ţine infinitul ăsta.


3) De ce scriu ceea ce scriu?

Luată de val, cred că tocmai am răspuns mai sus.


4) Cum funcţionează mecanismul scrisului?

Mă plimb, mă izolez de zarvă, fac un gol unde pot începe să-mi torc firul din cocon. Mă uit mult în jur în plimbările astea, ascult, am un soi de hiperacuzie, hipervăz, sunt sunete şi imagini care se imprimă, preţioase, crude, de neuitat, probabil distorsionate de percepţie – de dorinţă, de poftă, de neputinţă (dar la fel, sunete şi imagini care mă deranjează îngrozitor – trebuie să închid şi iar să închid, să nu mai văd, să nu mai aud).

Fur de la necunoscuţi – întrezărirea, pe o fereastră luminată, seara, a unui glob pământesc pe un birou, alături de-o veioză de sticlă; a unui creştet alb şi-a unor umeri neclintiţi umbrind o masă acoperită de muşama; a unui geamantan de pânză înghesuit pe vreun dulap, adunând praful. Toate astea creează fundaluri, deschid scene pe care aş putea să încep să mă joc cu personajele mele aduse din altă parte, dar într-o primă fază n-am decât să aştept, să tot aştept să se tragă undeva o cortină, să se pornească o muzică, să tacă o alta.

Nu scriu niciodată în perioadele când traduc. Doar poftesc, plănuiesc. Am făcut multe alte feluri de munci, însă nimic nu blochează scrisul la fel ca traducerile – total. Când devii conştient de asta, te arunci în fiecare nouă traducere grea ca într-o sinucidere lentă. Tot de acolo vei şi învia, da, rupt de oboseală, dar schimbat pe viaţă, cu un ceva ca un altoi pe care-l simţi cum înfloreşte în tine.

Scrisul în sine, când şi dacă se porneşte, nu durează aşa mult. O uşă închisă, o fereastră deschisă, ţăcănitul la taste transcriind ceea ce deja e în mare plănuit, hăţurile în palme, uneori ignorarea direcţiei, ameţitoarele deraieri, plăcerea, îmbujorările. În momentul în care încep să aud ceva din afară, să fiu agresată de actualitate, e semn că nu mai pot scrie pe ziua respectivă. Fac o ciorbă, tricotez o mănuşă, semnez un contract, dar nu mai scriu până nu se simte iarăşi peretele moale al coconului, care estompează realitatea din imediata apropiere, deschizând acea lume de dincolo, imaginară, perfectă, vie, unde se pot comite toate nebuniile lumii fără să dai nimănui socoteală.
Dar scrisul înseamnă în primul rând neputinţă şi poftă. Şi de asta nu povestesc niciodată despre ce scriu.