Palid, liliachiu

Era chiar ziua de naştere a lui Nabokov, îmi dau seama acum. 23 aprilie. Ajunsesem la casa părinţilor în seara precedentă, dimineaţa se arăta însorită, plouase şi-avea să mai plouă, totul sclipea; m-am dus cu tot calabalâcul sub viţa de vie din grădină, era semi-umbră, era grozav, aşa că am lucrat câteva ore stând la cel mai luminos şi mai liniştit birou din lume, o masă lungă de lemn cu două băncuţe, pisica dormitând alături, iar în spatele meu era visul oricui: un gard de lemn închis cu zăvor şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Cântau coţofenele şi mierlele, se căţărau melcii pe deluşorul de vegetale putrezind lent lângă zid. Acolo am terminat de citit pentru prima oară cartea tradusă, Foc palid, în sfârşit cartea-carte, machetată, imprimată pe hârtie, curată, încă ţinută strâns în mâini, încă numai a mea, încă având dreptul, la o adică, să-mi folosesc carioca. Era a şaptea oară că o citeam, dar era prima, prima. Trecuseră anotimpuri de când începusem şi trecuseră ani de când încercasem.
Am strâns foile, apoi am strâns şi melcii, i-am pus într-o pungă şi i-am dus pe malul Begăi. Până acolo, unii deja se căţăraseră pe mânere.
O zi liliachie, scăldată într-un ceva ce ştii pe loc că va deveni amintire.

(Foto: VDN)