Nimicuri şi lilieci

E vremea liliecilor bolnavi
ce-şi târâie umbrela pe şosele.

Luxul de-a fi contradictoriu? Da şi mai degrabă nu. Mai degrabă parte forţată din terapia unui autodidact. Să te arunci dintr-o dată în lume, atunci când ţi-e mai urât să o faci, să ieşi în piaţa publică, haida-ha şi ţopa-ţop şi tu, hai, că nu-i greu, şi să vezi: se trăieşte, se simţeşte? Să te afişezi, să spui, să arăţi - de ce? Ca să vezi ce ţi se întâmplă?; ţi se întâmplă ceva? Ca să pricepi îndeaproape foşnetul acela, să ameţeşti în camera cu oglinzi deformante, să te apuce jalea când ţi-o fi bucuria mai mare. Ce bucurie? Ce jale. Roata morţii se-nvârteşte, ţac, ţac, ţac, dar dacă te ţii deoparte de goana continuă pe o mie şapte sute de glasuri, atunci se aude firicel de viaţă, leşinat, voinicel, dar fir de viaţă. Pentru asta, pentru veşnicele reveniri la muşuroi, pentru asta are rost să ieşi din când în când, să ţop-ţop, să te prefaci că se poate, să te prefaci că aşa-i bine, că aşa se cuvine, să te forţezi să crezi, să crezi, să crezi. Da de unde! Smiley din taste pe un chip de liliac obosit.

Toată negura zilei de ieri, a mea, a mea toată, dar la fel izbucnirile încăpăţânate, nebuneşti, ale curcubeului dublu dinspre răsărit, la ora apusului.

(La fereastră - sau cum am învăţat să fac rouă - Foto: VDN)