27 mai 2014
Când
Când lucrezi la ceva din cuvinte - şi sigur că nu poţi vorbi despre asta, că scrii, că traduci - eşti fericit că există fotografiile, nici un cuvânt în plus, iar acolo ai culoare, lumină, umbră, detaliu, deci poveste şi viaţă, şi măcar în felul ăsta mai spui, spui acolo ceva, ce-ai văzut, ce-ai simţit, ce ţi s-a năzărit, te mai minţi că încă nu te-ai rupt de lume de tot; dar când devine greu-greu nu mai e loc de nimic, şi atunci doar trăieşti chestia aia, că e scris, că e tradus, exact ca pe-o iubire uluitoare, tot fără să spui. Şi tot ca-n iubire, abia apoi, mai târziu, începi să-ţi aminteşti şi poate să povesteşti. Dar mie mi-e dor iarăşi să tac.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
"Şi tot ca-n iubire, abia apoi, mai târziu, începi să-ţi aminteşti şi poate să povesteşti."
Cum să răspund la un citat dintr-o postare?... Hm?, hm! Să spun aşa:
"Apoi să-ţi aminteşti"
Când aveam zece, unsprezece ani, când ne jucam de-a gimnastele pe la bloc cât era vara de lungă, mândre de costumele noastre de Nadia, la un moment dat ne-a venit ideea să organizăm un cros. Crosul blocului.
Eram mai mulţi copii, prieteni şi neprieteni, împărţiţi în două grupe, fete şi băieţi, iar crosul însemna să dăm roată blocului cu două scări de câteva ori, cred că patru. Am avut la dispoziţie nişte zile, ca să ne pregătim.
Cine ştie cum, tot ţinându-ne de mâini şi promiţându-ne probabil prietenie pe viaţă, am ajuns la o înţelegere cu cea mai bună prietenă a mea de atunci, Roxana. Eram nespus de fericite de ceea ce-aveam să facem şi nu ştiam decât noi două: fiindcă eram cele mai bune alergătoare, am hotărât să nu ne-o luăm una alteia înainte. Aveam să alergăm împreună, să fim atente să rămânem primele, dar să tăiem linia de finiş deodată, absolut deodată. Nici una nu voia să o bată pe cealaltă.
Înţelegerea asta ne-a umplut zilele până la competiţie, era ghiduşia noastră fermecătoare, era cea mai frumoasă dovadă de prietenie posibilă, eram legate de acel farmec invizibil şi inegalabil al promisiunii - promisiunea făcută celuilalt şi promisiunea celuilalt făcută ţie, ce dublu deliciu.
Împreună, până la capăt.
Şi a venit ziua crosului. Am alergat exact cum ne jurasem: umăr în umăr, aruncându-ne zâmbete la colţul blocului, atunci când coteam şi începeam altă latură, fericite de victoria noastră comună, care se contura clar... Până la ultimul pas. Până la ultimul pas, când ea s-a aruncat ca turbată înainte şi, cu un strigăt de neuitat, animalic, a trecut prima.
Cu mintea mea de acum, finalul amintirii se schimbă: eu nu rămân acolo, privind uluită trădarea celei mai bune prietene, ci alerg singură mai departe; schimb povestea pur şi simplu continuând-o pe cont propriu, nerecunoscând nici un capăt, neluând în seamă nici un urlet, nici un hohot de râs. Alerg foarte încet, singură, singurăsingurăsingură de tot, poate până la alimentară, sau poate până la piaţă, sau până la viaţă.
Şi poate că asta am şi făcut, şi poate că asta încă fac şi astăzi, când alerg prin Cişmigiu, cu aleea străjuită de tei şi glicine deschizându-mi-se mereu înainte, cu cei care n-au mai avut răbdare să trădeze în spate, fericiţi, gălăgioşi.
Trimiteți un comentariu