Doar că aici în loc de lespezi de piatră e o peluză, cu-al zorilor topaz pe buză, în loc de icoane pe ziduri sunt desenaţi în tuş negru câini care amuşină fluturi, maşini, labirinturi şi trenuri, şi-n loc de scripturi sunt chiar aceste aproape nouă sute de pagini cu scrisorile lui VN pentru VeN, de la prima la ultima, 1923-1976, cincizeci şi trei de ani de iubire, iar singura murdărie din carte sunt mintea, ochii şi mâinile mele de cititor, de credincios, de intrus.
1923
N-am s-o ascund: sunt atât de neobişnuit să fiu – hm, înţeles, probabil – atât de neobişnuit cu asta, încât chiar din primele minute ale întâlnirii noastre mi-am zis: e o glumă, o farsă de bal mascat… Însă apoi… Şi sunt lucruri despre care e greu să vorbeşti – o să le scuturi minunatul polen la atingerea cu un cuvânt… Îmi scriu de acasă de nişte flori misterioase. Eşti adorabilă…
Şi toate scrisorile tale, la fel, sunt adorabile, precum nopţile albe – chiar şi aceea în care ai subliniat cu atâta hotărâre câteva cuvinte. Am găsit-o, împreună cu precedenta, după ce m-am întors de la Marsilia, unde am lucrat în port. Asta era alaltăieri, şi-am hotărât să nu îţi răspund până nu-mi scrii mai mult. O glumiţă…
Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura persoană cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele. (...)
1975
Pentru Verocika
Şi îţi mai aminteşti furtunile din copilăria noastră?
Tunetul înspăimântător de deasupra verandei - şi deodată
Cea mai azurie urmare
şi peste tot - diamante?
Acestea sunt prima, respectiv penultima scrisoare a lui Nabokov pentru Vera.
Iar asta e a doua carte postumă a lui Nabokov, după Originalul Laurei. Cronicile deja apărute în presa de limbă engleză (cartea a apărut la finalul lunii septembrie) vorbesc despre cele mai frumoase scrisori de iubire lăsate vreodată de un scriitor. Dmitri Nabokov, fiul său, a colaborat la realizarea volumului, însă s-a stins în 2012, fără să mai apuce să vadă rezultatul final. Cinci sute de pagini de scrisori (înţesate de poezii, însoţite de desene, scheme, rebusuri), alte patru sute de pagini cu note minuţioase la fiecare scrisoare, prefeţe, index. Încă o carte în care Vera străluceşte prin absenţă, spune un cronicar. Mie, însă, mi se pare aici mai prezentă ca oricând. Totul e pentru ea şi ea este în toate, aici este viaţa. Mâna ei delicată şi hotărâtă pare să fi brodat întregul model al celor două vieţi îngemănate, îndrumând parcă mâna nevăzută a destinului, subliniind colo şi punând un accent dincolo (un împrumut din Foc palid), de la prima întâlnire a celor doi, la un bal de caritate al emigranţilor ruşi din Berlin, unde ea nu şi-a dat masca jos nici o clipă şi l-a cucerit pe VN numai prin ceea ce au vorbit (ecouri în prima scrisoare), până la cel din urmă bileţel tezaurizat de Dmitri Nabokov, lăsat de VN pentru Vera şi în care i se adresează, la fel ca în primul lor an, cu "bucuria mea".
O carte impresionant alcătuită, care stă în picioare lângă biografia în două volume a lui Brian Boyd.
"Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, „fără să-ţi scoţi pălăria”), ci cum vii într-o împărăţie unde toate râurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi corecteze greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încât, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu?"
"Cum să îţi pot explica ţie, fericirea mea, fericirea mea aurie, minunată, că sunt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot scrie un singur cuvânt fără să aud cum îl vei pronunţa tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să fi regretat – atât de acut! – că nu l-am trăit împreună – fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai vreun apus sau altul în curba unei şosele – înţelegi ce spun, fericirea mea?"
"Şi ştiu: nu îţi pot spune totul în cuvinte – iar când o fac, la telefon, atunci îmi iese cu totul anapoda. Căci cu tine trebuie vorbit minunat, aşa cum vorbim cu oameni care au dispărut de mult, ştii ce vreau să spun, ca puritate, gingăşie şi precizie spirituală – însă eu – je patauge teribil."
Vladimir Nabokov, Letters to Vera,
Translated and edited by Olga Voronina and Brian Boyd, Penguin Classics, 2014
O notă de subsol:
Sunt şapte ani, în această toamnă, de când am început să traduc prima carte de Nabokov, îndrăgostită de paginile din Ochiul care descriau frumuseţea de neposedat. Şapte volume de-ale lui Nabokov am tradus de atunci. Dar este prima oară când fac o mărturisire de felul acesta, la începutul traducerii unei cărţi. Poate e fiindcă am nevoie să cred, să mă oblig să cred, în faţa unui volum mult mai intimidant decât orice ficţiune dificilă, că îl voi putea duce la capăt. Că nu voi fi doar un intrus care va murdări conţinutul scrisorilor cu privirea. Că nu voi obosi. Că nu voi conteni să mă bucur. Că mă voi şterge pe mine însămi cu grijă. Şapte ani, şi iată-mă iarăşi acolo, în acelaşi loc, privind cu acea spaimă plină de respect peluza plină de topaze, necălcată de om.
(Traducerea fragmentelor - VDN)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu