Să nu mai publici

Să nu mai publici.
Iată o hotărâre, un gest opus sinuciderii. Un gest care poate salva.
Dacă ai căutat şi-ai tot căutat calea să ajungi iarăşi acolo, la începuturi, când scriai primele povestiri, când nu existai decât tu şi povestea – un om, pervazul, biroul şi cana, nevoia plăcută şi arzătoare de a spune o poveste – şi nu exista public, şi nu existau rafturi, şi nu existau etichete cu preţuri sau generaţii, nici cronici, nici coruri, nici îmbulzeli şi nici goluri, şi dacă orice cale firească temeinic urmată – izolare, izolări – n-a făcut decât să te lase mereu prea aproape de staţia acelui nod agitat, unde tu scrii ştiind tot ceea ce există dincolo de carte, iar povestea ştie ce-o aşteaptă şi astfel creşte chircită, atunci asta se dovedeşte singura cale. Să ajungi iarăşi dincoace, într-un dincoace pur.
Să nu mai publici. Dacă reuşeşti să iei decizia să nu mai publici nimic, simţind cu adevărat că ăsta e drumul, simţind cu adevărat uşurarea, bucuria intensă, simţind că altfel nu are sens, şi fără să te temi de ridicolul acestei decizii, indiferent cât de mare ai fi sau de mic, atunci deodată liniştea, libertatea, limpezimea şi viaţa.
O dimineaţă obişnuită, când ieşi din casă cu o carte groasă în geantă, când cobori cele şapte etaje pe jos, când ieşi în ploaia măruntă de octombrie, când mergi până în prima intersecţie şi ceri să ţi se copieze primele două capitole de tradus, când te întorci cu foile ascunse în mapa de plastic – o asemenea dimineaţă banală poate ascunde cei mai fragezi boboci. Călătoria ta începe aici, în intersecţie, aşteptând culoarea verde la semafor, aşteptând şirurile de maşini să treacă, aşteptând neaşteptând, cu mintea mai liberă ca oricând.
Şi e foarte probabil ca într-o clipă, poate curând, poate foarte târziu, cartea ta întreruptă şi pusă deoparte cu un gest tremurat şi sufletul strâns – cea mai dragă din toate – să înceapă să foşnească uşor din copertele galbene ale dosarului ei, ca un pui de pasăre care se trezeşte noaptea într-o cutie de pantofi. Şi poate că-n beznă, în conul de miere deodată prelins din veioza aprinsă de mâna insomniacului fericit că nu va trebui să se scoale dimineaţa la o oră anume, un om care a uitat apăsarea, tensiunea şi groaza – din sine, dar mai ales pe cele venind din afară – cartea va simţi deodată terenul curat, va adulmeca peluza proaspătă pe care nu poposesc nicicând răpitorii, şi astfel va îndrăzni şi va creşte.
Şi de aceea, un gest opus sinuciderii. Un gest de la care poţi să speri, dacă nu la salvare, măcar la o revărsare de linişte.
“Există o extraordinară pace în a nu publica. E calm. Linişte. A publica înseamnă o groaznică invadare a intimităţii mele. Îmi place să scriu. Ador să scriu. Dar scriu doar pentru mine şi pentru propria mea plăcere.” – Salinger, 1974.

LaPunkt.