Atelier, traducere în lucru pentru Editura Polirom, seria de autor Vladimir Nabokov.
În 1924, Nabokov avea 25 de ani şi locuia în Berlin. Pleca pentru anumite perioade la Praga, la mama şi fraţii săi mai mici, scriindu-i Verei la Berlin. Se vor căsători în 1925 şi vor rămâne împreună toată viaţa.
Ieri, un profesor mi-a spus că atunci când fiica lui avea doar câteva luni, se prefăcea adesea că leşină. Mai târziu, când a mai crescut un pic, el o speria aşa: se aşeza, citind; ea se juca pe podea. Deodată el lăsa cartea jos, făcea o privire teribilă, îşi ştergea fruntea şi zicea rar: „Ştii, Maşenka, cred că mă transform în vultur...” Ea – înlăcrimată: „De ce ţi se întâmplă ţie toate când nu e nimeni în apartament?...”
*
Ah, dacă ai şti cât de dezgustat sunt de această amărâtă răbufnire a vieţii, de tevatura cu banii, de traducerile oribile pe care trebuie să asud – şi bănuţii, bănuţii... Dar sunt bourgeois în lucrurile de zi cu zi. Maşinile lui Kramář, baia lui de marmură, servitorii lui mă înnebunesc... Buffon îşi pune manşete de dantelă când se aşază să lucreze. Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gândesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez... Dar, până la urmă, cine ştie, poate că fiindcă scriu „Domnul Morn” stând într-o haină de blană, pe un pat ca de puşcărie, la lumina unui capăt de lumânare (devine aproape poetic), îmi va ieşi şi mai bine. Abia aştept să îţi citesc scena a cincea.
*
Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai... pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, ei îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare). O să vii la mine o dată pe lună la ceai. Când o să mi se termine banii, o să Amerg cu tine. În clipa asta, ambele mele surori sunt plecate la un examen. Am compus pentru ele un „cântec despre eşec”, după care au izbucnit amândouă în lacrimi. Te iubesc.
*
Sunt incredibil de istovit de munca mea. Noaptea, visele îmi rimează şi toată ziua persistă gustul insomniei. Agenda mea groasă cu ciorne va ajunge la tine – cu o dedicaţie în versuri. Indirect, într-un mod sinuos – precum povestea mezilor – tu m-ai inspirat pentru asta. Fără tine, nu m-aş fi mişcat în felul acesta, ca să vorbesc în limbajul florilor.
Dar sunt obosit. Când aveam şaptesprezece ani, obişnuiam să scriu în medie două poezii pe zi, fiecare din ele luându-mi cam douăzeci de minute. Calitatea lor era îndoielnică, însă pe atunci nici măcar nu încercam să scriu mai bine, crezând că făceam mici miracole şi că asupra miracolelor nu trebuia să mă gândesc. Acum ştiu că, într-adevăr, raţiunea este o parte negativă a creativităţii şi inspiraţia una pozitivă, însă numai prin conjuncţia lor secretă se naşte scânteia albă, licărul electric al creaţiei perfecte. Acum, lucrând în şnururi de câte şaptesprezece ore, nu pot scrie mai mult de treizeci de versuri pe zi (n-o să tai asta mai încolo), iar asta în sine este un pas înainte. Îmi amintesc de mine, în ceaţă şi entuziasmat – în crângul nostru de mesteceni cu ciuperci – adunând cuvinte întâmplătoare pentru a exprima un gând întâmplător. Pe atunci aveam cuvinte preferate, precum „raze” şi „transparent” şi o tendinţă ciudată de a rima „raze” şi „flori” deşi eram foarte scrupulos cu rimele mele feminine. Mai târziu – şi chiar şi acum – am trăit adevărate pasiuni filologice, când mă răsfăţ vreme de o lună întreagă sau chiar mai mult cu un cuvânt pe care l-am selectat iubitor. De exemplu, de curând am avut un mic episod cu cuvântul „uragan” – poate că ai observat...
Pot vorbi despre toate astea numai cu tine. Devin tot mai ferm convins că arta este singurul lucru care contează în viaţă.
*
Iubirea mea, ce fericire va fi să te văd iarăşi, să aud cântecul vocalelor tale, iubirea mea. Vino la gară – fiindcă uite ce s-a întâmplat (dar să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (pentru numele lui Dumnezeu, să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (promite-mi, nu te superi?) – nu-mi pot aminti numărul tău de telefon!!! Îmi amintesc, era cu un şapte, dar în afară de asta?... Şi de asta va trebui, atunci când ajung la Berlin, să îţi scriu – dar de unde o să iau timbre pentru scrisoare? – fiindcă mi-e frică de oficiile poştale!!!
O să petrecem minunat în Berlin. Aici duc o viaţă foarte modestă. Am vizitat numai familia Kramář – şi asta rar – dar astăzi mă duc, pentru o schimbare de atmosferă, la Marina Ţvetaeva. E absolut fermecătoare („A... serios?").
Pe curând, iubirea mea, nu fi supărată pe mine. Ştiu că sunt un om foarte plictisitor şi neplăcut, cufundat în literatură... Dar te iubesc.
(Traducere VDN)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu