Era 29 septembrie

Lentoarea dureroasă a zilelor goale. Pe facebook văd clipuri cu papagali înfoiați care cântă laolaltă cu Pavarotti și oameni fără mâini care cântă la pian cu cioturile de sub umeri, atâtea dovezi că se poate, că dacă vrei poți. Eu, întreagă din câte se vede, nu pot face nimic. Închid ușa, deschid cartea veche, tot în ea mă rotesc, nici un pas mai departe. Ceața e bună, ploaia e bună, stolurile de ciori dinainte de apus sunt bune și ele, doar eu nu sunt bună chiar de nimic. Două milioane de semne traduse într-un an, din ziua invaziei încoace, și cartea asta încheiată de-acum, și așteptarea, și întrebarea devenită incantație - să public, să nu public, să public, să nu public. Cândva îți spuneam am nevoie de o mare bucurie, nu știu să explic, e prea multă durere în toate, am nevoie de o mare bucurie. Dar tu ești întreagă, ziceai, tu le ai pe toate. Dacă aș avea o mână ruptă m-ai crede, ziceam. Însă deja erai ca-n poveste, doar un pic tu, mai mult altcineva. Acum, fără traducere și fără carte, e de parcă mi-au căzut cârjele. Și, uite minune, cum cad.