„Pe scenă era o verandă, şi erau o mamă şi-un fiu, şi era o scrisoare, iar asta, cuvântul
scrisoare, ne înduioşa şi ne făcea să ne strângem şi mai tare una într-alta. Spre finalul primei piese, când cu focul, Dede şi-a retras căpşorul înăuntru, iar de acolo a ascultat deschiderea amplă a decorului, aripile scenei s-au desfăcut cu un huruit greu, sala a oftat, noi am tăcut ţinându-ne strâns, trăind sunetul înteţit de lipsa imaginii, iar dincolo de aripile de carton s-a ivit altceva, un alt spaţiu. Am deschis ochii. M-am uitat. Era un cinematograf. Era o fată cu păr lung până sub talie şi cu o voce stridentă, asta nu prea ne plăcea, acum aş fi vrut să fim doar văz, fără auz, dar poate că era şi asta o încercare de trăit. Dede a rămas acolo, sub rochie, toată această parte a doua, ea tresărind când tresăream eu, eu icnind când icnea ea, poate şi invers, foindu-ne, aşteptând. Vorbeau despre secrete, despre toată lumea care are secrete şi despre toată lumea care ştie toate secretele celorlalţi, care nu ştiu că secretele lor au devenit secretele tuturor, în timp ce secretele tuturor au devenit secretele lor. Noi ne strângeam în braţe şi şopteam nu.”
Premoniția cârtiței din
Simfonia animalieră. Scrisă în vara lui 2012, publicată în vara lui 2014, îndeplinită degrabă. Violarea intimității. Agresiunea sistematică - zi de zi, luni în șir. Lașitatea paznicului. Încercarea de trăit. Nu degeaba ne temeam de atât de mult timp, femeie și cârtiță, ne strângeam una într-alta. Așteptam. Dar degeaba șopteam nu. Gardianul asurzise. Murise. Iar noi n-aveam chef să luptăm cu străinul. Nu știam. Nu doream. Doar gândul ne făcea greață. Străin e străin. Greața e greață. Scriam, înotam, apăsam palmele pe urechi. Lăsați-mă în pace, cântam, alt cântecel se auzea dinăuntru. Am scris, altceva nu era de făcut.
(foto vdn)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu