O iotă

Mi se părea atît de ridicol, cîndva, felul în care un bun prieten punea la suflet premiile, nominalizările care nu duc la premii, toate aiurelile astea. Te ții de prostii, îmi venea să îi zic, și chiar îi ziceam, și poate de aceea pleca și continua să se țină de prostii acolo unde nu se mai auzea vocea mea.
E abracadabrant să îți pese de nominalizări și de premii cînd e vorba de cărțile tale, de scrisul tău. Însă cu traducerile - atenție la vorbe și la gînduri - ai zice că lucrurile par să stea un pic altfel. Aici e muncă - opera altuia, abia apoi munca ta, pe cale strîns croită. Și exact de aceea mai ușor de estimat ce și cum. Dar tot de aceea la fel sau mult mai penibil să aștepți recompense.
După douăzeci de cărți traduse, rămîn o amatoare - am început ceea ce-am început din întîmplare și dragoste și habar n-am cît o să țină povestea -, dar simt pe pielea mea niște treburi. Putem împărți în două categorii mari și late cărțile traduse: cele normale și cele îngrozitor de dificile. Cele „normale” sînt pînă la urmă toate la fel, oricîte obstacole sînt acolo, prin ele - se fac. Dar cele dificile cu adevărat pot fi dificile în fel și chip, în iad și chip. Sînt ferecate cu lacăte și lanțuri și cu spaime și cu chin și cu griji, nu e doar stat interminabil pe scaun și muncit și migălit pînă-ți ies ochii din cap și-ți cresc chisturi la încheieturile mîinilor, boala pianiștilor. Eu cred că am avut de-a face doar cu două astfel de cărți, în care abia am îndrăznit să intru și din care n-am știut dacă o să mai ies. Dar toate celelalte, chiar toate, oricît de buni autorii, oricît de geniale cărțile, intră la normale - din punct de vedere al tradusului - adică te așezi și, lucrînd zi de zi, știi că ajungi inevitabil la capăt. Așa e de mare distanța, adică, între o categorie și alta. Două galaxii diferite.
La categoria normale, într-un sac în care dacă vrem putem cotrobăi și împărți pe multe secțiuni, eu pun și unele cărți dificile care nu mai sînt la prima traducere. Deja desțelenite de un pionier - deja deschis drumul, scoase rădăcinile, nivelat terenul, și foarte adesea drumul nou șerpuind peste cel vechi - vezi mai ales traducerile de poezie, unde întîlnești, urmărind un anume cuvînt din original care-ți trebuie într-un context sau altul, tot capra bezmetică introdusă artificial de primul traducător, și în a cincea traducere. E cu totul altceva să sapi în piatra dură a cărții vechi, rămasă nouă și azi, pe unde n-a călcat nimeni cu zecile de ani, și pe unde nu s-a încumetat nimeni fiindcă toți au avut ceva mai mult instinct de conservare ca tine.
Acum, că se încheie în sfîrșit tămbălăul anual al tuturor premiilor posibile și imposibile, o să zic: la noi e ca și cum Foc palid n-a apărut. La noi e ca și cum întregul Beckett din engleză n-a apărut. Vestea bună e că m-am temut degeaba.
E atît de ridicol cum ești întrebat din cînd în cînd prin interviuri dacă se poate trăi din traduceri, și cum trebuie să spui iar și iar că nu contează x lei pe pagină, că nu contează y ore pe pagină, nu spune cît egal cu x, nu spune cît egal cu y, tu faci ceea ce îți place și-ți trebuie să faci, e o alegere, e o bucurie - oblon tras peste restul, căci cui îi pasă cu adevărat ce e dincoace? Însă discuțiile cu premiile sînt și mai ridicole decît cele despre trăit și tarife. Traducătorii nu se gîndesc la premii. Traducătorii nu au nici măcar salarii. Traducătorii nu dorm de grija unui vers sub al cărui picior trebuie pusă o hîrtiuță împăturită, ca să nu se mai clatine orchestra. Și de grija unor reacții excesive - care nici măcar nu vor veni niciodată. Cu cît va fi cartea mai dificilă, mai veche, mai inaccesibilă, cu atît va fi mai lipsită de receptare. O soartă în reluare, în fond - ce-a pătimit autorul cîndva să trăiască din nou și pîrlitul de traducător. Specialiștii o vor ocoli cu înțelepciune - „ce poți să mai spui despre B.?”, grăbiții internăuți chipurile pasionați de lecturi o vor da deoparte cu un deget - „nu mi-a plăcut fiindcă n-am înțeles” sau „ah, nu e cartonată?”.
Ce vreau să spun? Nimic.
Cred că mi-aș dori să nu spun nimic.
Dar dacă aș putea vorbi cu acel prieten, i-aș zice că acum am învățat și mai bine: chiar e doar o aiureală, nu sînt decît niște oameni la capătul tubului, acolo, în jurii. Tu ești aici, pe scaun, cu coloana dureroasă, cu ochii nemaivăzînd fără ochelari, cu mințile vraiște, cu cărțile tale zăcînd neîncheiate, un șoarec tot mai izolat, cu timpul halindu-ți din picioare, din cap și din coadă (și sînt atîția ca tine, și de obicei tac ca și tine), iar ceilalți sînt dincolo, cu salarii - firești, cu birouri - firești, cu concedii plătite - firești, cu asigurări medicale - firești, cu amiciții - așa de firești și umane, și cu niște diplome de carton - abia acestea împotriva naturii. Nici una dintre ele, niciodată, n-o să poată să conteze o iotă.

Nu se-abate Watt o iotă.
Însă de la ce?

Bucuria amară o cunoaștem doar noi.