Stau în pat și mă gândesc că mă duc acolo unde aș vrea să mă duc peste o oră. Mă văd înaintând pe Victoriei, ajungând în piață, și de acolo, transpirată pe spate un pic, cam cât transpiră o sălbăticiune care simte miros de umanoid, deodată o cotesc și pornesc înapoi, pe bulevardul paralel, ca să ajung iarăși aici. Sunt deja iarăși aici.
Aprind veioza, citesc o poveste, apoi încă una și încă una. Sting lumina, ascult, nu există nimic pe lume mai bun decât asta.
Mi-e tot mai greu să merg în locuri aglomerate.
Am început să scriu H. în duminica ferestrelor albastre.
La Sibiu, odată, R. mi-a spus de cum am intrat în librărie, în loc de bună seara: ”Scrii!”. De unde știa? Se vedea, mi-a zis că se vede. Sclipeam ca un pom de Crăciun, dinăuntru, pe piele, prin ochi, sau poate prin gesturi, habar n-am. Se vedea. Tot astfel, mă uit la poza din duminica ferestrelor albastre și-mi zic mie: „Scrii!”. Notasem doar două rânduri pe un șervețel, o poezioară, fără nici o intenție să scriu mai departe, dar eram fericită de parcă dădusem de aur în noroiul din H. Purtam noroiul ăsta în tălpile bocancilor încă vreo șapte zile, până când chiar a început să se scrie povestea. Apoi a durat fix o lună, dilatată, enormă.
Scrisul pare imposibil, enorm, când nu scrii.
Traduc o carte splendidă, cu cuib și cu păsări. E de parcă mi s-ar fi mutat aici bradul de la fereastra din Sibiu. Aș vrea să învăț să scriu o carte ca asta. Să învăț nu e cuvântul potrivit, dar altul nu știu. Să fur.
Condorul, câinele moscovit, lampioanele și veselia - am putea face cărți cu povestiri cerute pentru antologii care se amână sau se anulează. Dar ele nu pot sta împreună, nu pot nicicum să alcătuiască o carte. Sunt bomboane rostogolite sub birou. Le va lovi cândva un aspirator, cine știe când, cum, și ce se va alege de ele. Condorul mi-e cel mai drag din toate.
Mi-e foarte bine acasă.
Ieri mi-am cumpărat agenda care va fi jurnalul anului viitor. E mult mai mică și-i roșie. Îmi ajunge, nu scriu mai nimic, dar mă înviorează prezența ei pe birou. E mult mai mică, dar e roșie. E roșie, dar e mult mai mică.
De gândit la drumul de azi, cu bătrânul. Poate de scris o poveste. (Cum?)
De neuitat replica lui, cu lumina.
De analizat, dar neapărat cu o oarecare ușurătate, treaba cu dismorfia.
*** *** ***
[O zi splendidă în felul ei. Dimineața traduc un capitol dintr-o poveste. La prânz ies afară, vreau să mă duc după pește. În spatele magazinului Eva, un domn în vârstă mă întreabă, ezitant, foarte politicos, dacă pot să-l ajut să traverseze. Se dovedește, după niște pași, că de fapt nu vede. Îmi spune că uneori vede mai bine, „Dar azi e și ziua asta atât de întunecată”. De fapt, e un soare orbitor, cerul ireal de albastru, clădirile albe. Iar el crede că e o zi mohorâtă. „E soare!”, i-aș spune, dar tac. Și mergem, și mergem vorbind, până la capăt, la primăria din Amzei, la lift. Are 90 de ani. A fost economist. Cel mai înalt bărbat cu care m-am plimbat vreodată de braț. Când dau să plec, ochii mei văd cam tot cât ai lui, trotuarele-s vălurite, soarele-i negru. Suntem, de fapt, aproape la fel de singuri și orbi.]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu