Ploaia cu soare

Era o astfel de zi.

Să nu uit cum ploua cu soare și eram îngrozită să împart cu oricine ceea ce e doar al meu.

Anul trecut, de ziua mea, când mă apropiam cu SVJS de finalul primul draft și erau îndoieli cât casa, am ieșit în plimbarea de la prânz și am văzut șnurul de trei detalii din carte: sălbăția în valuri de la colțul blocului - unde niciodată așa ceva înainte -; apoi ploaia cu soare, pe la Universitate, din niște franjuri infimi de nori, exact ca în deschiderea capitolului unde se schimbă povestea, ea se rănește, el îi pătrunde în viață oferind o batistă; iar seara, când mă uitam la știri și nimic nu mai anunța nimic, a apărut un câine pe nume Regina.
Luna trecută, la un an de la șnurul acesta, aproape de apus a plouat iarăși cu soare, am fotografiat ploaia și ea s-a arătat diferită prin lentilă, așa cum ochiul nu e în stare s-o vadă. Țineam doar pentru mine.
Iar ieri, când am semnat contractul pentru SVJS la editură, am gonit într-acolo ca să nu mă prindă furtuna, aveam senin deasupra, dar un nor negru în față, chiar peste blocul redacției. Când am ieșit, doar un pic am apucat să merg, tot grăbită, chinuită, știam că se anunță furtună și nu-mi luasem umbrelă, mai era și zona aceea așa de aglomerată, și deodată, după colțul magazinului, unde mișună lumea ca într-un cap de monstru păduchios, mi-am dat seama că aș putea să mă opresc, am ieșit din zarvă și-am stat pe trotuar cu obrazul spre cer: ploua cu soare, stropi mari, grei, luminoși, pătura plumburie era în spatele meu.

(Foto VDN, mai 2016)