A adus-o acasă, i-a spălat rana, a culcat-o într-un culcuș încropit din trei perne mici, a învelit-o și s-a apucat să dea telefoane. Știa că e interzis să ții un animal sălbatic în casă. A primit însă imediat aprobare să o găzduiască până prinde puteri, apoi să o ducă înapoi unde o găsise. Asta fusese tot. Pe încredere. Probabil că omul de la Garda de Mediu tresărise la auzul numelui ziarului sau poate că deja îl știa pe el după nume, din alte asemenea întâmplări. Ce mai conta?
Sâmbăta aceea a fost prima lor zi împreună. A urmat o noapte lungă, în care căprioara a scâncit și-a gemut ca un prunc, ațipea și se trezea iarăși scâncind, el se apropia și se depărta de ea ca într-un dans, nu voia nici s-o sperie, dar nici n-ar fi vrut să se simtă prea singură.
Oara s-a adaptat minunat. Casa de la marginea pădurii părea făcută anume pentru ea, un loc aflat la granița dintre lumea oamenilor și-a animalelor. În zilele reci, stătea cu orele în culcușul ei moale – Vladimir îi cumpărase o pernă mare, umplută cu puf de gâscă – iar când era mai cald se ridica, împingea cu creștetul ușa de plasă și ieșea pe verandă, se oprea în portița de lemn și privea peste gard, către pădurea de-acum albă, cu scânteieri mov și portocalii la apus. Rana i se vindecase destul de repede, însă prima ninsoare, neașteptată, puternică, îl împiedicase pe Vladimir să o elibereze în sâmbăta imediat următoare, cum voise. A urmat încă o săptămână, apoi încă una. Iarna pusese stăpânire pe loc, n-aveai cum să alungi nici un câine din casă, cum se zice, pe o vreme ca asta. Așa că a păstrat-o peste iarnă. Părea să le fie bine împreună.
Seara, când venea de la muncă, Vladimir răsucea cheia în ușă cu o nerăbdare pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Acolo, în culcușul de puf, Oara înălța gâtul splendid și ai fi putut jura că în ochi scânteia bucuria că omul ei se întoarce acasă. Dormeau în același pat, un pat oricum mult prea mare. Când se trezea în creierii nopții, ca să bea un pahar de apă sau să privească un pic pe fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir o vedea dormind acolo, cu trupșorul legănat de respirația lină, cu omoplații uniți într-un fluture delicat pe spinare, o spinare de copilă sau chiar de tânără femeie.
(fragment din povestirea „Căprioara”, scrisă luna trecută)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu